Echinocţiul de primăvară: 20 martie, ora 13:44

Strămoşii noştri celebrau la echinocţiul de primăvară începutul Anului Nou agrar, din această străveche sărbătoare fiind păstrate până în ziua de azi o serie de ritualuri. Datorită schimbării calendarelor, însă, sărbătoarea actuală nu se mai suprapune cu momentul cosmic.

Din punct de vedere astronomic, echinocţiul din luna Martie marchează începutul primăverii în emisfera nordică a Pământului, iar în acest an va avea loc la data de 20 Martie, ora 11:44 UTC, ceea ce înseamnă 13:44, ora României. Termenul de echinox sau echinocţiu, cu provenienţă latină, s-ar traduce prin noapte egală, în această dată durata zilei fiind aproape egală cu cea a nopţii în toate colţurile planetei.

Echinocţiul din Martie marchează momentul în care Soarele străbate ecuatorul celest, adică linia imaginară trasată pe cer deasupra ecuatorului Terrei, de la sud la nord, aceasta petrecându-se în jurul datei de 20 sau 21 Martie, în fiecare an. Tot acum, axa de rotaţie a Pământului este perpendiculară pe linia imaginară care uneşte centrul Soarelui cu centrul Pământului. Mai multe informaţii interesante, inclusiv despre regresiunea echinocţiilor, puteţi citi, în limba engleză, la această adresă.

În funcţie de echinocţiul de primăvară, în emisfera nordică, se stabileşte şi data sărbătorilor Pascale, care celebrează, de fapt, învierea Zeilor Vegetaţiei şi renaşterea întregii Naturi. Se regăseşte şi cultul strămoşilor, legat de aceeaşi dată extrem de importantă. O scurtă trecere în revistă a modului în care se sărbătoreşte echinocţiul de primăvară în diferite culturi puteţi citi, tot în limba engleză, la adresa de aici.

În spiritualitatea daco-românească s-a păstrat data de 9 Martie care, pe Stil vechi, este plasată mai aproape de momentul cosmic celebrat. Este vorba, aşadar, despre ziua de Măcinici, hotar între iarnă şi vară, între zilele aprige ale Dochiei şi zilele călduroase ale Moşilor. La această dată s-au suprapus două sărbători de înnoire sezonieră a timpului: ultima zi a Babei Dochia când, conform tradiţiei, moare şi se preface în stană de piatră, şi prima zi a Moşilor, jertfiţi şi transformaţi în cenuşă pe rugul funerar.

Obiceiurile din ziua de Măcinici formează un scenariu ritual specific Anului Nou: prepararea alimentelor rituale (Sfinţi, Sfinţişori, Bradoşi); beţia rituală atestată de tradiţia populară, care susţine că e bine să bei în această zi 40 sau 44 de pahare de vin; Deschiderea Mormintelor şi porţilor Cerului; aprinderea Focurilor de Măcinici prin curţi şi grădini, în faţa caselor şi în câmp; purificarea oamenilor şi vitelor prin stropirea lor cu apă sfinţită; protecţia magică a caselor şi anexelor gospodăreşti prin înconjurarea lor cu cenuşa provenită de la Focurile de Măcinici; Bătutul Pământului cu Maiurile pentru alungarea frigului şi scoaterea căldurii; aşteptarea spiritelor morţilor cu scaune şi mese întinse la Focurile de Măcinici; observaţii şi previziuni meteorologice; aflarea norocului în noul an prin prepararea Turtei de Măcinici; credinţa că este un timp extrem de favorabil pentru prinderea vrăjilor şi farmecelor; încheierea Sâmbrei Plugului; Retezatul Stupilor; tăierea primelor corzi de viţă de vie şi altele. Scenariul de înnoire a timpului agrar este completat cu acte rituale şi obiceiuri efectuate în zilele cosmogonice care preced Măcinicii, Zilele Babei, sau care îi urmează, Zilele Moşilor. Sărbătoarea este cunoscută, sub diferite denumiri zonale, pretutindeni în teritoriul daco-românesc.

Măcinici se numesc şi spiritele moşilor şi strămoşilor celebrate în această zi. Figurile antropomorfe sau geomorfe, preparate din aluat în formă de opt (8) sau cerc, fierte în apă îndulcită cu miere şi cu adaos de miez de nucă, sunt mâncate sacramental cu această ocazie. Forma cifrei opt, reprezentare plastică a zeului indo-european antropomorf, şi a colăceilor, reprezentare a zeiţei geomorfe neolitice, ar fi supravieţuiri ale jertfelor umane, substitute divine în ceremoniile care marcau Anul Nou celebrat la echinocţiul de primăvară.

Datorită focurilor aprinse prin curţi şi grădini, satele din sudul ţării se confundă în dimineaţa zilei de 9 martie cu nişte nori de fum. Focurile care se aprind cu gunoaiele rezultate din curăţirea terenului şi anexelor gospodăreşti au, alături de caracterul ritual, şi un rol practic. Când focul se înteţeşte, membrii gospodăriei, în special tinerii, sar peste flăcări în aşa fel încât fumul să pătrundă printre haine. Obiceiul este consemnat şi în Transilvania sau în Banat, unde se zgândără şi se bate cu botele în el pentru încălzirea mai rapidă a timpului. Considerând că fumul rezultat de la aprinderea focurilor nu era suficient pentru alungarea şerpilor care ieşeau în această zi din ascunzişurile lor, se afumau cu o cârpă aprinsă cotloanele gospodăriei.

Practica magică efectuată de copii în ziua de Măcinici pentru alungarea frigului şi scoaterea căldurii din pământ, pentru sănătatea şi norocul oamenilor, se numea baterea pământului cu botele. În timp de copiii loveau pământul cu beţele sau ciomegele, strigau:

Intră frig şi ieşi căldură,

Să se facă vreme bună

Pe la noi pe bătătură!

(Muntenia, Oltenia)

Uneltele cu care copiii sau Moşii bat pământul ca să scoată căldura şi colţul ierbii sunt şi ele frecvent modelate din aluat şi mâncate sacramental în ziua de Măcinici. Prin Bucovina se obişnuia să se facă 40 de plăcinte cu varză, în aceste preparate trebuind neapărat să se afle miere şi nucă, care să asigure legătura viilor cu morţii, respectiv învierea prin moarte.

Forma preparatelor din aluat, precum şi numele lor (Măcinici, Sfinţi, Brăduleţi, Brânduşi, Bradoşi, Moşi de păresimi) au semnificaţii legate de începerea primăverii şi a unui nou ciclu calendaristic. La nici o altă sărbătoare calendaristică nu abundă copturile antropomorfe ca la Măcinici. Acestea arată, de cele mai multe ori, ca nişte păpuşi cu cap, ochi, nas, gură, mâini şi picioare, figurine în formă de om. În sudul ţării, formele antropomorfe din aluat, asemănătoare cifrei opt, nu erau coapte, ci numai uscate şi fierte în apa în care se adăugau zahăr şi miez de nucă. Foarte interesantă şi bogată în semnificaţii este ornamentarea unor copturi, în special a colacilor, cu cercuri mici, simbolul Soarelui ajuns în cursa sa anuală la echinocţiul de primăvară. Preparatele din aluat, indiferent de denumire, formă sau dacă sunt sau nu sfinţite, se dădeau întotdeauna de pomană şi reprezentau spiritele grâului aduse sacrificiu unei zeităţi solare.

Ziua aceasta era o sărbătoare a morţilor, când li se împărţeau nu numai măcinici ci şi fasole sleită, nuci, poame, alune. În unele sate din Muntenia se făcea un bradoş mai mare, în formă de om, cu gură, nas şi urechi, dar orb, denumit Uitata. Acesta era jucat de copii în jurul focului, făcut în bătătură, apoi uns cu miere şi mâncat. Funcţia funerară a zilei iese şi mai bine în evidenţă în satele bucovinene, unde se făceau praznice cu ocazia cărora se dădea celor adunaţi pomană câte un colăcel, lumină aprinsă şi un pahar de băutură.

Obiceiul de a bea 40 sau 44 de pahare de vin este o reminiscenţă a sărbătorilor bahice ale antichităţii. Oamenii credeau că vinul băut la Măcinici se transformă de-a lungul anului în sânge şi putere de muncă. Dacă cineva din satele în care se practica obiceiul nu putea bea atâtea pahare pline cu vin, trebuia să guste sau cel puţin să fie stropit cu vin. Beţia rituală avea loc, de obicei, noaptea, scopul principal fiind restabilirea forţelor vitale şi trezirea naturii la viaţă, băutura având, în acest caz, calitatea de ofrandă adusă morţilor.

Asemănător oricărui început de anotimp şi de an, în ziua de Măcinici se făceau numeroase pronosticuri meteorologice ale anului ce urma. De exemplu, dacă îngheaţă pământul spre ziuă, înseamnă că toamna nu vor fi brume, iar oamenii pot semăna păpuşoi cât de târziu, că tot se vor coace foarte bine; dar dacă nu îngheaţă, atunci înseamnă că toamna pică bruma devreme şi din cauza asta oamenii trebuie primăvara să semene cât mai devreme. De asemenea, se crede că aşa cum va fi timpul în ziua de Măcinici, aşa va fi toată primăvara.

Multe alte informaţii legate de această sărbătoare, şi nu numai, puteţi găsi în lucrarea lui Marcel Lutic, Timpul sacru. Sărbătorile de altădată, dar mai ales în cea a lui Ion Ghinoiu, Sărbători şi obiceiuri româneşti.

 

Bătrânul Crăciun: o divinitate păgână arhaică

Crăciunul relevă numeroase reminiscenţe folclorice de ordin mitologic, deoarece este sinteza tuturor solemnităţilor, cutumelor, datinilor şi riturilor ciclului păgân al Sărbătorilor de Iarnă, consacrate cultului soarelui şi, totodată, cultului morţilor.

Numele de Crăciun provine de la indo-europeanul kro-cul, adică butuc.

Ca divinitate arhaică, Bătrânul Crăciun este înfăţişat printr-un strămoş de o vârstă nedeterminată, pe chipul căruia timpul a încremenit – o fizionomie de mască milenară. Imaginea lui simbolică face parte iniţial din galeria arheilor divini ce au instaurat a doua gerontocraţie fratriarhală după modalul primei, cea a Fârtaţilor.

Crăciun este o făptură sacră care simbolizează prin excelenţă tipul creator, în care toate se făceau şi desfăceau. În mitologia geto-dacă este reprezentat printr-un strămoş care simbolizează echilibrul elementelor în stadiul facerii lor, al începutului procesului celor necreate şi nedate în vileag. Pe pământ marchează ierofania timpului sacru în cadrul Solstiţiului de Iarnă, a capului de an sau răstimpul dintre doi ani.

Colindele

Colindele autohtone seamănă, în ansamblul lor, cu dharma indiana (adică cu legea nescrisă indiană), fiind, în epoca dacică, recitate în public.

Cercetări comparativ-istorice au fost întreprinse asupra conţinuturilor şi expresiei între colindele de Crăciun şi imnurile vedice. Cercetătorul lor a ajuns la concluzia că în străvechile colinde dacice s-au introdus elemente iudeo-creştine în ultimele trei secole ale erei noastre. După dânsul, „cuvintele de substrat din colind dezvăluie străvechimea lor“. El se referă la cuvintele din introducere sau din refrenele unor colinde de Crăciun : „C-aşa-i legea din bătrâni,/ din batrâni, din oameni buni,/ să se dea la sânt Crăciun/ un colac şi-un vinat bun (G. Pogor, Despre Colinde)”.

Crăciunul şi cultul solar

Între cultul strămoşilor şi moşilor ca divinităţi domestice ale căminului şi spiţelor de neam şi cultul Soarelui există o corelaţie mitică străveche, care în forme evoluate s-a menţinut până în pragul secolului al XIX-lea.

Cultul strămoşilor şi moşilor s-a îngemănat treptat cu cultul Soarelui, astfel încât mitologia gerontolatrică a devenit cosubstanţială cu mitologia solară.

Crăciunul cuprinde în el elemente semnificative din cultul Soarelui. Cele mai însemnate probe pentru aceasta sunt:

1) arderea butucului în noaptea de Crăciun;

2) datina roatelor de foc cărora li se dau drumul pe costişă în noaptea de Crăciun;

3) focurile care se fac în dimineaţa de Crăciun;

4) colacii de Crăciun care imită forma Soarelui.

Crăciun şi cultul bradului

Între bătrânul zeu Crăciun şi bradul sacru, relaţia este foarte veche, anterioară erei noastre. Pomul de Crăciun este un brad împodobit, substitut al zeului adorat în ipostază fitomorfă, care moare şi renaşte la sfârşit de an, în preajma Solstiţiului de Iarnă, sinonim cu butucul de Crăciun. Pomul de Crăciun s-a suprapus peste un mai vechi obicei al incinerării butucului (zeul mort) în noaptea de Crăciun, simbolizând moartea şi renaşterea divinităţii şi a anului la Solstiţiul de Iarnă.

Bibliografie: Romulus Vulcănescu, Mitologie Română. Adaptarea: Societatea Gebeleizis.

Preluat de pe Thracia.

 

Sântandrei. Anul Nou Dacic

Sântandrei este o mare divinitate dacică, peste care a fost suprapus „Sfântul Apostol Andrei”. Numele original al zeului dacic s-a pierdut, însă s-au păstrat tradiţiile legate de această sărbătoare. Este vorba despre o importantă divinitate precreştină, personificare a lupului. Noaptea de Sântandrei (29-30 noiembrie) şi ciclul de reînnoire a timpului, care coincid cu perioada calendaristică a Dionisiacelor Câmpeneşti şi cu fermentarea vinului în butoaie la popoarele tracice, păstrează numeroase urme precreştine.

Până la începutul secolului al XX-lea se organizau în Colinele Tutovei, în această noapte, petreceri de pomină ale tinerilor, asemănătoare cu Revelionul. Pentru a fi feriţi de acţiunea malefică a moroilor şi strigoilor, tinerii camuflau şi ungeau cu mujdei de usturoi ferestrele şi uşile casei unde se desfăşura petrecerea înainte de lăsatul serii. De altfel, sărbătoarea se numea, local, Noaptea Strigoilor, timp nefast, când strigoii vii îşi părăsesc trupurile fără ştirea lor, iar strigoii morţi ies din sicrie, morminte şi cimitire pentru a provoca suferinţe oamenilor, pocesc şi sug sângele celor vii, leagă sau iau puterea bărbaţilor, strică taurii, răspândesc molimele, fură sporul vitelor, se joacă cu lupii şi urşii etc. În acest timp, petrecerea tinerilor în vatra satului, numită şi Păzitul Usturoiului, era în toi.

Fetele aduceau câte trei căpăţâni de usturoi, le puneau laolaltă într-o covată pentru a fi păzite de o bătrână la lumina lumânării. Complet izolaţi de lumea din afară, stăpânită de forţele malefice, tinerii se distrau, cântau, jucau, beau, adesea peste măsură, mâncau, glumeau, ca la un adevărat revelion. Este de remarcat faptul că această izbucnire de bucurie se desfăşura chiar în postul Crăciunului. Dimineaţa, pe lumina zilei, tinerii ieşeau în curtea casei unde covata cu usturoi era jucată în mijlocul horei de un flăcău. Se împărţea usturoiul şi, în mare veselie, se întorceau pe la casele lor. Începea un nou an. Usturoiul privegheat se păstra ca ceva sfânt, la icoană, şi se folosea peste an ca leac pentru vindecarea bolilor, pentru prinderea farmecelor şi descântecelor ş.a.

La cei vechi, moartea şi renaşterea divinităţii adorate şi deci a timpului anual cu care aceasta se confunda, era adeseori substituită de un sacrificiu sacru (pom, animal, pasăre, om şi chiar a unui obiect însufleţit simbolic). Un obicei care atestă suprapunerea sărbătorii Apostolului Andrei peste Anul Nou dacic este cel atestat la românii din Transnistria, numit Bocetul Andreiului. Fetele, după confecţionarea unei păpuşi din cârpe, numită Andreiu, substitut al anului vechi, o aşezau pe laviţă (pat) ca pe un mort şi o jeleau. După părerea etnografilor, ar lipsi marele sacrificiu, jertfa rituală a animalului care personifică divinitatea, specifică oricărui început de an. Este posibil ca una din tradiţiile care a migrat de la Anul Nou dacic la Anul Nou contemporan, celebrat la solstiţiul de iarnă, să fi fost sacrificiul (stupid al) porcului. De altfel, unul din numele purtate de lup în zilele lui de celebrare, gădineţ, în special la Filipi, când începe împerecherea pentru înmulţire, este purtat şi de porcul tânăr, numit popular şi godin, godineţ.

Perioada calendarului popular cuprinsă între 14 noiembrie şi 7 decembrie, care adună laolaltă numeroase sărbători, obiceiuri, acte rituale şi practici magice dedicate lupului, este identificată, pe criterii etnologice, cu Anul Nou dacic. Multe din tradiţiile unor străvechi începuturi de an, precum Anul Nou agrar, celebrat primăvara, la Baba Dochia, şi Anul Nou dacic, celebrat toamna târziu, au migrat de-a lungul secolelor la solstiţiul de iarnă, unde sărbătorim azi Crăciunul, Anul Nou contemporan. Datele calendaristice ale sfinţilor moşi (Moş Crăciun, Moş Ajun, Moş Nicolae, Moş Andrei, Moş Martin) şi babă (Baba Dochia) indică în calendarul popular începuturi preistorice de an sau anotimpuri. Divinităţile ajunse la vârsta senectuţii sunt praguri ale timpului care marchează, simbolic, moartea anului vechi şi renaşterea anului nou. Sfinţii bătrâni, zei şi zeiţe ale Panteonului carpatic, au fost înlocuiţi de generaţia sfinţilor creştini, care le-au împrumutat nu numai locul (zilele) de celebrare, ci şi vârsta şi, în parte, atribuţiile. Din acest motiv calendarul popular românesc este populat de o lume fantastică de sfinţi îmbrăcaţi în haine precreştine (Sângiorz, Sântoader, Sântandrei etc.) şi de zei îmbrăcaţi în haine creştine (Crăciun). Spre deosebire de Anul Nou contemporan, unde apar Moş Ajun şi Moş Crăciun (24 şi 25 decembrie), reprezentări mitice care sugerează prin vârsta înaintată apropierea timpului morţii şi renaşterii după 365 de zile, 366 de zile în anii bisecţi, peste Anul Nou dacic au fost plasaţi alţi moşi, Moş Andrei (30 noiembrie) şi Moş Nicolae (6 decembrie), iar peste Anul Nou agrar o babă, Baba Dochia (1-9 martie, Zilele Babei Dochia).

Apariţia celor doi sfinţi-moşi, Moş Andrei şi Moş Nicolae, începutul iernii şi punerea în mişcare a haitelor de lupi sunt semne evidente de îmbătrânire şi degradare a timpului calendaristic. Ordinea se deteriorează neîncetat, ajungând în noaptea de 29 spre 30 noiembrie, în Noaptea Strigoilor, la starea simbolică de haos, cea de dinaintea creaţiei.

O importantă zi a lupului este fixată de tradiţie pe data de 30 noiembrie. În această zi lupul îşi poate îndoi gâtul ţeapăn, devine şi mai sprinten, astfel că prada, indiferent că este animal domestic sau om, nu mai are scăpare. Ca urmare, acum trebuia să se ia măsuri suplimentare de pază a vitelor şi să se efectueze diverse practici magice de apărare împotriva lupilor. Se considera că nici un alt moment al anului nu era atât de prielnic pentru transformarea oamenilor în pricolici, oameni cu înfăţişare de lupi sau câini, ca în ajunul şi în ziua de Sântandrei. Spre deosebire de vârcolaci care călătoresc prin văzduh, pricolicii se deplasează pe pământ. De asemenea, ei nu se întrupează în vietăţi sfinte (arici, oaie, cerb, porumbel, rândunică, albină), ci în lup, câine, porc, cal, bivol, pisică, şarpe sau broască.

Pentru pericolul ce l-ar fi adus strigoii, pricolicii şi lupii la Sântandrei, practicile de prevenire şi apărare erau asemănătoare cu cele efectuate la Sângiorz. Informaţiile etnografice nu atestă însă la Sântandrei aprinderea focurilor, fumigaţiile, stropitul şi scăldatul cu apă, strigătele şi producerea zgomotelor, pomenile pentru îmbunarea morţilor ieşiţi din morminte şi altele. Lipsesc, în general, practicile active de alungare a spiritelor malefice; alimentele rituale şi ungerea cu usturoi, ascunderea coaselor şi a limbilor de meliţă sunt mai mult acţiuni de apărare pasivă. Forţelor malefice nu li se declara război deschis, ca la Bobotează, Sângiorz, Joimari, Sânziene, întrucât şansa de izbândă era minimă în condiţiile în care puterea aliaţilor, întunericul şi frigul, creştea neîncetat până la solstiţiul de iarnă.

Motivele pentru care dacii şi-au ales ca totem lupul şi nu un alt animal, de pildă pe cel mai puternic dintre ele, ursul, sunt lămurite, în parte, de bogatul material etnografic românesc. Locuitorii satelor de munte, cei care au de-a face cu lupul, spun că la vederea lui simţi că ţi se ridică părul măciucă pe creştetul capului, în vreme ce sperietoarea fii cuminte că vine lupul este obişnuită pentru copiii neascultători. Într-adevăr, la latitudinea geografică a României lupul este cea mai feroce fiară.

După credinţele populare, în această perioadă calendaristică bogată în celebrări dedicate lupului, începe adevărata iarnă. Cu atât mai mult cu cât ciclul sărbătorilor cuprinse între 14 noiembrie şi 7 decembrie, deşi concentrează numeroase elemente rituale specifice unui scenariu de renovare a timpului, nu este legat de un sezon sau un an economic (agrar, pastoral), este evident că acest scenariu ritual ţine de un strat de credinţe foarte vechi.

Informaţiile sunt preluate din Sărbători şi obiceiuri româneşti de Ion Ghinoiu.