Sântandrei este o mare divinitate dacică, peste care a fost suprapus „Sfântul Apostol Andrei”. Numele original al zeului dacic s-a pierdut, însă s-au păstrat tradiţiile legate de această sărbătoare. Este vorba despre o importantă divinitate precreştină, personificare a lupului. Noaptea de Sântandrei (29-30 noiembrie) şi ciclul de reînnoire a timpului, care coincid cu perioada calendaristică a Dionisiacelor Câmpeneşti şi cu fermentarea vinului în butoaie la popoarele tracice, păstrează numeroase urme precreştine.

Până la începutul secolului al XX-lea se organizau în Colinele Tutovei, în această noapte, petreceri de pomină ale tinerilor, asemănătoare cu Revelionul. Pentru a fi feriţi de acţiunea malefică a moroilor şi strigoilor, tinerii camuflau şi ungeau cu mujdei de usturoi ferestrele şi uşile casei unde se desfăşura petrecerea înainte de lăsatul serii. De altfel, sărbătoarea se numea, local, Noaptea Strigoilor, timp nefast, când strigoii vii îşi părăsesc trupurile fără ştirea lor, iar strigoii morţi ies din sicrie, morminte şi cimitire pentru a provoca suferinţe oamenilor, pocesc şi sug sângele celor vii, leagă sau iau puterea bărbaţilor, strică taurii, răspândesc molimele, fură sporul vitelor, se joacă cu lupii şi urşii etc. În acest timp, petrecerea tinerilor în vatra satului, numită şi Păzitul Usturoiului, era în toi.

Fetele aduceau câte trei căpăţâni de usturoi, le puneau laolaltă într-o covată pentru a fi păzite de o bătrână la lumina lumânării. Complet izolaţi de lumea din afară, stăpânită de forţele malefice, tinerii se distrau, cântau, jucau, beau, adesea peste măsură, mâncau, glumeau, ca la un adevărat revelion. Este de remarcat faptul că această izbucnire de bucurie se desfăşura chiar în postul Crăciunului. Dimineaţa, pe lumina zilei, tinerii ieşeau în curtea casei unde covata cu usturoi era jucată în mijlocul horei de un flăcău. Se împărţea usturoiul şi, în mare veselie, se întorceau pe la casele lor. Începea un nou an. Usturoiul privegheat se păstra ca ceva sfânt, la icoană, şi se folosea peste an ca leac pentru vindecarea bolilor, pentru prinderea farmecelor şi descântecelor ş.a.

La cei vechi, moartea şi renaşterea divinităţii adorate şi deci a timpului anual cu care aceasta se confunda, era adeseori substituită de un sacrificiu sacru (pom, animal, pasăre, om şi chiar a unui obiect însufleţit simbolic). Un obicei care atestă suprapunerea sărbătorii Apostolului Andrei peste Anul Nou dacic este cel atestat la românii din Transnistria, numit Bocetul Andreiului. Fetele, după confecţionarea unei păpuşi din cârpe, numită Andreiu, substitut al anului vechi, o aşezau pe laviţă (pat) ca pe un mort şi o jeleau. După părerea etnografilor, ar lipsi marele sacrificiu, jertfa rituală a animalului care personifică divinitatea, specifică oricărui început de an. Este posibil ca una din tradiţiile care a migrat de la Anul Nou dacic la Anul Nou contemporan, celebrat la solstiţiul de iarnă, să fi fost sacrificiul (stupid al) porcului. De altfel, unul din numele purtate de lup în zilele lui de celebrare, gădineţ, în special la Filipi, când începe împerecherea pentru înmulţire, este purtat şi de porcul tânăr, numit popular şi godin, godineţ.

Perioada calendarului popular cuprinsă între 14 noiembrie şi 7 decembrie, care adună laolaltă numeroase sărbători, obiceiuri, acte rituale şi practici magice dedicate lupului, este identificată, pe criterii etnologice, cu Anul Nou dacic. Multe din tradiţiile unor străvechi începuturi de an, precum Anul Nou agrar, celebrat primăvara, la Baba Dochia, şi Anul Nou dacic, celebrat toamna târziu, au migrat de-a lungul secolelor la solstiţiul de iarnă, unde sărbătorim azi Crăciunul, Anul Nou contemporan. Datele calendaristice ale sfinţilor moşi (Moş Crăciun, Moş Ajun, Moş Nicolae, Moş Andrei, Moş Martin) şi babă (Baba Dochia) indică în calendarul popular începuturi preistorice de an sau anotimpuri. Divinităţile ajunse la vârsta senectuţii sunt praguri ale timpului care marchează, simbolic, moartea anului vechi şi renaşterea anului nou. Sfinţii bătrâni, zei şi zeiţe ale Panteonului carpatic, au fost înlocuiţi de generaţia sfinţilor creştini, care le-au împrumutat nu numai locul (zilele) de celebrare, ci şi vârsta şi, în parte, atribuţiile. Din acest motiv calendarul popular românesc este populat de o lume fantastică de sfinţi îmbrăcaţi în haine precreştine (Sângiorz, Sântoader, Sântandrei etc.) şi de zei îmbrăcaţi în haine creştine (Crăciun). Spre deosebire de Anul Nou contemporan, unde apar Moş Ajun şi Moş Crăciun (24 şi 25 decembrie), reprezentări mitice care sugerează prin vârsta înaintată apropierea timpului morţii şi renaşterii după 365 de zile, 366 de zile în anii bisecţi, peste Anul Nou dacic au fost plasaţi alţi moşi, Moş Andrei (30 noiembrie) şi Moş Nicolae (6 decembrie), iar peste Anul Nou agrar o babă, Baba Dochia (1-9 martie, Zilele Babei Dochia).

Apariţia celor doi sfinţi-moşi, Moş Andrei şi Moş Nicolae, începutul iernii şi punerea în mişcare a haitelor de lupi sunt semne evidente de îmbătrânire şi degradare a timpului calendaristic. Ordinea se deteriorează neîncetat, ajungând în noaptea de 29 spre 30 noiembrie, în Noaptea Strigoilor, la starea simbolică de haos, cea de dinaintea creaţiei.

O importantă zi a lupului este fixată de tradiţie pe data de 30 noiembrie. În această zi lupul îşi poate îndoi gâtul ţeapăn, devine şi mai sprinten, astfel că prada, indiferent că este animal domestic sau om, nu mai are scăpare. Ca urmare, acum trebuia să se ia măsuri suplimentare de pază a vitelor şi să se efectueze diverse practici magice de apărare împotriva lupilor. Se considera că nici un alt moment al anului nu era atât de prielnic pentru transformarea oamenilor în pricolici, oameni cu înfăţişare de lupi sau câini, ca în ajunul şi în ziua de Sântandrei. Spre deosebire de vârcolaci care călătoresc prin văzduh, pricolicii se deplasează pe pământ. De asemenea, ei nu se întrupează în vietăţi sfinte (arici, oaie, cerb, porumbel, rândunică, albină), ci în lup, câine, porc, cal, bivol, pisică, şarpe sau broască.

Pentru pericolul ce l-ar fi adus strigoii, pricolicii şi lupii la Sântandrei, practicile de prevenire şi apărare erau asemănătoare cu cele efectuate la Sângiorz. Informaţiile etnografice nu atestă însă la Sântandrei aprinderea focurilor, fumigaţiile, stropitul şi scăldatul cu apă, strigătele şi producerea zgomotelor, pomenile pentru îmbunarea morţilor ieşiţi din morminte şi altele. Lipsesc, în general, practicile active de alungare a spiritelor malefice; alimentele rituale şi ungerea cu usturoi, ascunderea coaselor şi a limbilor de meliţă sunt mai mult acţiuni de apărare pasivă. Forţelor malefice nu li se declara război deschis, ca la Bobotează, Sângiorz, Joimari, Sânziene, întrucât şansa de izbândă era minimă în condiţiile în care puterea aliaţilor, întunericul şi frigul, creştea neîncetat până la solstiţiul de iarnă.

Motivele pentru care dacii şi-au ales ca totem lupul şi nu un alt animal, de pildă pe cel mai puternic dintre ele, ursul, sunt lămurite, în parte, de bogatul material etnografic românesc. Locuitorii satelor de munte, cei care au de-a face cu lupul, spun că la vederea lui simţi că ţi se ridică părul măciucă pe creştetul capului, în vreme ce sperietoarea fii cuminte că vine lupul este obişnuită pentru copiii neascultători. Într-adevăr, la latitudinea geografică a României lupul este cea mai feroce fiară.

După credinţele populare, în această perioadă calendaristică bogată în celebrări dedicate lupului, începe adevărata iarnă. Cu atât mai mult cu cât ciclul sărbătorilor cuprinse între 14 noiembrie şi 7 decembrie, deşi concentrează numeroase elemente rituale specifice unui scenariu de renovare a timpului, nu este legat de un sezon sau un an economic (agrar, pastoral), este evident că acest scenariu ritual ţine de un strat de credinţe foarte vechi.

Informaţiile sunt preluate din Sărbători şi obiceiuri româneşti de Ion Ghinoiu.

Anunțuri

În credinţele poporului român de pretutindeni, se consideră că în noaptea de trecere dinspre 29 spre 30 noiembrie ies sau umblă strigoii. Este o reprezentare a stării simbolice de haos, care precede creaţia, o noapte de spaimă.

Spiritele morţilor ies din morminte şi, împreună cu strigoii vii, se iau la bătaie pe la hotare, răspântii de drumuri şi prin alte locuri asemenea. Duelurile sângeroase cu limbile de la meliţe şi coasele furate din gospodăriile oamenilor se prelungesc până la cântatul cocoşilor, când spaţiul se purifică, duhurile morţilor se întorc în morminte, iar sufletele strigoilor vii revin în trupurile şi paturile părăsite fără ştiinţa lor.

Strigoii pot fi clasificaţi în mai multe categorii. Sunt strigoi vii şi strigoi morţi, strigoi rău-voitori şi strigoi fără intenţii rele.

Conform descrierii lui Ion Ghinoiu, strigoii vii sunt spirite ale oamenilor, femei sau bărbaţi, care îşi părăsesc trupurile noaptea, mai ales la Sântandrei (Andreiul de Iarnă, Noaptea Strigoilor), Sângiorz şi în alte împejurări. Cauzele pentru care numai o parte din oameni devin strigoi în viaţă sunt diverse: copiii născuţi cu coadă (o vertebră în plus), cu tichie, dintr-o legătură incestuoasă, al treilea copil din flori născut de o femeie etc. Mama comunica ea însăşi taina copilului născut strigoi, pentru ca acesta să-şi avertizeze copiii să-i împlinească fără greş practicile de destrigoire la moarte. Activitatea lor cea mai intensă este în Noaptea Strigoilor (29-30 noiembrie), când îşi părăsesc în somn corpul, ies din casă pe horn sau pe uşă, se rostogolesc de trei ori pentru a se întrupa într-un animal (lup, câine, pisică, porc, berbec, găină, broască), încalecă pe meliţe, butoaie, cozi de mătură pentru a merge în locuri numai de ei ştiute (între hotare, răspântii de drumuri, poieni din păduri), unde se întâlnesc cu strigoii morţi. Acolo redevin oameni, se bat cu limbile de meliţă, se zgârie, se rănesc, până iese învingător unul din ei, care le va fi conducător un an de zile. Se bocesc unii pe alţii, îşi vindecă pe loc rănile, se întrupează din nou în animale şi pornesc împăcaţi spre case înainte de primul cântat al cocoşilor. După cum consemnează Lucia Berdan, strigoii au o înfăţişare mixtă de oameni şi lupi, sunt cu alte cuvinte vârcolaci. Tipologia lor este foarte diversă, au şi puteri supranaturale (o lună sunt bărbaţi şi o lună sunt femei, ceea ce trimite la caracterul lor de iniţiaţi), pot lua mana câmpului, a laptelui, de aceea apar şi la Sângiorz. Tudor Pamfile descrie o asemenea apariţie feminină la Sângiorz, o strigoaică cu puteri deosebite, pe care el o numeşte Mânicătoarea, atestată în sudul ţării. Strigoii vii pot învia şi după moarte, arâtându-se în diferite forme.

Strigoii morţi sunt spirite ale morţilor care nu ajung în Lumea de dincolo din anumite motive: au fost strigoi în viaţă, au fost oameni obişnuiţi, dar li s-a greşit sau nu li s-au făcut rosturile la înmormântare. Ei se întorc printre cei vii, în special printre rudele apropiate, pentru a le provoca mari suferinţe: aduc moarte, boală, molime în animale, grindină. După locul unde apar şi relele pe care le aduc, strigoii morţi pot fi de apă şi de uscat, de vite şi de stupi, de ploi şi de foc. În cazul în care prezenţa strigoiului se consideră evidentă prin efectele produse de acesta (era auzit, visat, sau apăreau anumite semne pe mormânt), se procedează la descoperirea şi anihilarea lui prin diferite practici de dres sau de destrigoire. Dacă nu se fac acestea, se crede atunci că strigoii ies noaptea din morminte şi vin pe la casele lor, omoară oameni, sugrumă animale, zăngănesc lucrurile prin casă, apoi dispar după primul cântat al cocoşilor în zori. Ei sunt numiţi şi moroi, atunci când se fac din copii morţi nebotezaţi sau cu tichie (căiţă) pe cap. Strigoii morţi se mai fac din duhuri necurate (draci), din morţi neputreziţi, din fiare sălbatice (lupi, urşi), din animale domestice: pisici şi câini care au trecut peste mort. Spre deosebire de stafii, care se arată ca umbre, strigoii morţi se arată cu trup.

După ce se bat, strigoii se strâng la o casă pustie şi torc cânepă (fuioare) furată din sat, o ţes, o ghilesc, o croiesc şi fac din această cânepă cămăşi. Există în folclorul românesc poveşti cu strigoi în chip de flăcăi veniţi în şezătoare, care ademenesc fetele la casa (mormântul) lor, după cum există şi motivul epic universal al logodnicului strigoi (motivul Lenore), transpus poetic în balada românească Voica sau Călătoria fratelui mort.

În unele situaţii, strigoii se manifestă violent faţă de oamenii care nu-şi iau măsuri de protecţie: după cum consemnează Tudor Pamfile, când strigoii morţi nu au cu cine să se războiască, se duc pe la casele oamenilor unde încearcă să sugă sângele celor ce au nenorocul să le cadă în mâini. Pentru ca să nu se poată apropia de case, oamenii – fiind mai ales grija gospodinelor –, mănâncă usturoi în această seară, pe care îl folosesc şi pentru a se unge pe corp, precum şi marginile ferestrelor, uşilor şi hornului, locuri pe unde strigoii ar putea intra sau ieşi din casă.

Ar exista totuşi şi strigoi care nu doresc numaidecât să facă rău. După cum consemnează acelaşi cercetător, aceştia fac hori pe la răspântiile drumurilor, unde joacă cu străşnicie până la cântatul cocoşilor.

Majoritatea oamenilor se feresc cu teamă de aceste spirite care umblă libere în noaptea Andreiului de Iarnă, însă unii „mai tari” din fire le înfruntă, ba chiar le şantajează în folosul propriu. Noi vă recomandăm să apelaţi la ajutorul şi protecţia îngerilor de lumină şi al sfinţilor şi să folosiţi cu încredere usturoiul, ca mijloc de protecţie, căci după cum bine se spune în popor, Paza bună fereşte primejdia rea! 

Noaptea de Sântandrei nu este doar o noapte a strigoilor, de ea se leagă foarte multe semnificaţii, adânc înrădăcinate în tradiţie şi spiritualitate, care merită şi ele amintite: corespondenţa cu un străvechi An Nou dacic, deschidere a cerului prielnică pentru acte de divinaţie, mai ales de aflare a ursitului, sărbătoarea Păzitul Usturoiului, Ziua Lupului (Gădineţul Şchiop).

Informaţiile prezentate le puteţi găsi mai detaliat în:

Lucia Berdan, Totemism românesc

Ion Ghinoiu, Sărbători şi obiceiuri româneşti

Tudor Pamfile, Sărbătorile la români. Studiu etnografic

Pentru început vă propun un articol pe care l-am publicat în urmă cu trei ani în Monitorul adolescenţilor, referitor la o sărbătoare importantă care se apropie cu repeziciune.


Tocmai am intrat în Noul An… dacic

Data de 30 noiembrie, care în calendarul creştin-otodox apare ca sărbătoarea Sfîntului Apostol Andrei, reprezenta pentru strămoşii noştri Anul Nou. În noaptea dinspre 29 spre 30 noiembrie, numită în popor şi „Noaptea Strigoilor”, ultima noapte în care cerul este deschis, dacii sărbătoreau trecerea într-un nou an.

Sărbătoarea face parte dintr-un lung şir de zile, aproximativ 35 la număr, închinate lupului, animal totem al geto-dacilor, încheind Filipii de Toamnă” şi, totodată, desemnînd încheierea unui ciclu şi începerea altuia nou. Prin tradiţie, cerul se deschide o dată cu Filipul cel Şchiop”, sau Ovidenia”, din data de 21 noiembrie, rămînînd astfel pînă în această noapte de cumpănă, Andreiul de iarnă”. În aceste zile, unii oameni încă mai practică anumite ritualuri, dintre care unele menite să înlăture pericolul prezentat de lupi sau strigoi, iar altele ajutînd tinerele fete să-şi afle ursitul.

Întrucît tradiţia actuală este rezultatul îmbinării substratului geto-dacic cu influenţele ulterioare, nu putem şti sigur decît că sărbătoarea din 30 noiembrie, care marchează trecerea definitivă de la vară la iarnă, de la căldură la frig, de la lumină la întuneric, avea în centrul său figura mitologică a lupului, ritualul complex fiind, foarte probabil, specific unui străvechi An Nou dacic.

Cu această ocazie se poartă măşti rituale, inclusiv masca de lup, simbolizînd întoarcerea periodică, anuală, a morţilor sub forma strigoilor şi transformarea celor vii, predispuşi prin naştere, în lupi sau vîrcolaci. Pentru a feri întreaga casă de aceste creaturi, se ung pragurile uşilor şi pervazurile ferestrelor cu usturoi şi leuştean şi se atîrnă la intrare o funie cu usturoi. În unele locuri, un ritual foarte important este păzitul usturoiului”, străvechi rit de iniţiere practicat de tineri în ajunul Andreiului: în cadrul unei şezători fetele aduc căpăţîni de usturoi şi le pun pe sobă, alături de o carafă de vin, colaci, zahăr, o panglică roşie şi busuioc, care urmează să fie păzite pînă dimineaţă de o fată mare, în timp ce bătrînii spun poveşti, iar tinerii joacă toată noaptea, la ivirea zorilor făcînd jocul sau hora usturoiului. Usturoiul astfel păzit capătă proprietăţi magice şi puteri miraculoase. În plus, cei care consumă covaşă, băutură rituală obţinută prin fermentarea mălaiului de porumb sau mei, vor fi feriţi de lup în iarna care urmează.

Pentru aflarea ursitului există două practici de divinaţie principale: „Vergelul” şi „Turta de Andrei”. Ceremonialul nocturn al vergelului, fiind grupat pe sexe, are în prim plan o Ursitoare, care interpretează simbolistica matrimonială a diverselor obiecte, în cazul fetelor, sau un Goge, în cazul băieţilor, care practică un ritual ceva mai complex. În cazul celui de-al doilea obicei, turta de Andrei, fetele fac turte din măsuri egale de apă neîncepută, sare şi făină, urmînd un anumit ritual în funcţie de zona geografică: apoi, noaptea, îşi visează ursitul aducîndu-le să bea apă, pentru a-şi potoli setea.

Nu în ultimul rînd, există anumite interdicţii cu privire la sărbătorile lupilor, în special a celei de Sfîntu Andrei, a căror nerespectare se spune că ar atrage atacurile lupilor. Dintre acestea, nu este permis ca femeile să se pieptene: astfel părul va fi încîlcit, iar lupii se vor rătăci prin păduri. De asemenea, nu se dă gunoiul afară din casă, nu se împrumută nici un lucru, nu se coase, nu se toarce şi nu se împleteşte, fiind îngăduită doar spălarea rufelor cu apă clocotită, pentru a opări, prin empatie, gura lupului. Şi, cel mai important, numele lupului nu trebuie pomenit în astfel de zile, ţinîndu-se cont de proverbul “Vorbeşti de lup şi lupul la uşă!”.

Mădălina Iacob

Joi, 1 decembrie 2005, Monitorul adolescenţilor

Articolul se găseşte şi aici.