Strămoşii noştri celebrau la echinocţiul de primăvară începutul Anului Nou agrar, din această străveche sărbătoare fiind păstrate până în ziua de azi o serie de ritualuri. Datorită schimbării calendarelor, însă, sărbătoarea actuală nu se mai suprapune cu momentul cosmic.

Din punct de vedere astronomic, echinocţiul din luna Martie marchează începutul primăverii în emisfera nordică a Pământului, iar în acest an va avea loc la data de 20 Martie, ora 11:44 UTC, ceea ce înseamnă 13:44, ora României. Termenul de echinox sau echinocţiu, cu provenienţă latină, s-ar traduce prin noapte egală, în această dată durata zilei fiind aproape egală cu cea a nopţii în toate colţurile planetei.

Echinocţiul din Martie marchează momentul în care Soarele străbate ecuatorul celest, adică linia imaginară trasată pe cer deasupra ecuatorului Terrei, de la sud la nord, aceasta petrecându-se în jurul datei de 20 sau 21 Martie, în fiecare an. Tot acum, axa de rotaţie a Pământului este perpendiculară pe linia imaginară care uneşte centrul Soarelui cu centrul Pământului. Mai multe informaţii interesante, inclusiv despre regresiunea echinocţiilor, puteţi citi, în limba engleză, la această adresă.

În funcţie de echinocţiul de primăvară, în emisfera nordică, se stabileşte şi data sărbătorilor Pascale, care celebrează, de fapt, învierea Zeilor Vegetaţiei şi renaşterea întregii Naturi. Se regăseşte şi cultul strămoşilor, legat de aceeaşi dată extrem de importantă. O scurtă trecere în revistă a modului în care se sărbătoreşte echinocţiul de primăvară în diferite culturi puteţi citi, tot în limba engleză, la adresa de aici.

În spiritualitatea daco-românească s-a păstrat data de 9 Martie care, pe Stil vechi, este plasată mai aproape de momentul cosmic celebrat. Este vorba, aşadar, despre ziua de Măcinici, hotar între iarnă şi vară, între zilele aprige ale Dochiei şi zilele călduroase ale Moşilor. La această dată s-au suprapus două sărbători de înnoire sezonieră a timpului: ultima zi a Babei Dochia când, conform tradiţiei, moare şi se preface în stană de piatră, şi prima zi a Moşilor, jertfiţi şi transformaţi în cenuşă pe rugul funerar.

Obiceiurile din ziua de Măcinici formează un scenariu ritual specific Anului Nou: prepararea alimentelor rituale (Sfinţi, Sfinţişori, Bradoşi); beţia rituală atestată de tradiţia populară, care susţine că e bine să bei în această zi 40 sau 44 de pahare de vin; Deschiderea Mormintelor şi porţilor Cerului; aprinderea Focurilor de Măcinici prin curţi şi grădini, în faţa caselor şi în câmp; purificarea oamenilor şi vitelor prin stropirea lor cu apă sfinţită; protecţia magică a caselor şi anexelor gospodăreşti prin înconjurarea lor cu cenuşa provenită de la Focurile de Măcinici; Bătutul Pământului cu Maiurile pentru alungarea frigului şi scoaterea căldurii; aşteptarea spiritelor morţilor cu scaune şi mese întinse la Focurile de Măcinici; observaţii şi previziuni meteorologice; aflarea norocului în noul an prin prepararea Turtei de Măcinici; credinţa că este un timp extrem de favorabil pentru prinderea vrăjilor şi farmecelor; încheierea Sâmbrei Plugului; Retezatul Stupilor; tăierea primelor corzi de viţă de vie şi altele. Scenariul de înnoire a timpului agrar este completat cu acte rituale şi obiceiuri efectuate în zilele cosmogonice care preced Măcinicii, Zilele Babei, sau care îi urmează, Zilele Moşilor. Sărbătoarea este cunoscută, sub diferite denumiri zonale, pretutindeni în teritoriul daco-românesc.

Măcinici se numesc şi spiritele moşilor şi strămoşilor celebrate în această zi. Figurile antropomorfe sau geomorfe, preparate din aluat în formă de opt (8) sau cerc, fierte în apă îndulcită cu miere şi cu adaos de miez de nucă, sunt mâncate sacramental cu această ocazie. Forma cifrei opt, reprezentare plastică a zeului indo-european antropomorf, şi a colăceilor, reprezentare a zeiţei geomorfe neolitice, ar fi supravieţuiri ale jertfelor umane, substitute divine în ceremoniile care marcau Anul Nou celebrat la echinocţiul de primăvară.

Datorită focurilor aprinse prin curţi şi grădini, satele din sudul ţării se confundă în dimineaţa zilei de 9 martie cu nişte nori de fum. Focurile care se aprind cu gunoaiele rezultate din curăţirea terenului şi anexelor gospodăreşti au, alături de caracterul ritual, şi un rol practic. Când focul se înteţeşte, membrii gospodăriei, în special tinerii, sar peste flăcări în aşa fel încât fumul să pătrundă printre haine. Obiceiul este consemnat şi în Transilvania sau în Banat, unde se zgândără şi se bate cu botele în el pentru încălzirea mai rapidă a timpului. Considerând că fumul rezultat de la aprinderea focurilor nu era suficient pentru alungarea şerpilor care ieşeau în această zi din ascunzişurile lor, se afumau cu o cârpă aprinsă cotloanele gospodăriei.

Practica magică efectuată de copii în ziua de Măcinici pentru alungarea frigului şi scoaterea căldurii din pământ, pentru sănătatea şi norocul oamenilor, se numea baterea pământului cu botele. În timp de copiii loveau pământul cu beţele sau ciomegele, strigau:

Intră frig şi ieşi căldură,

Să se facă vreme bună

Pe la noi pe bătătură!

(Muntenia, Oltenia)

Uneltele cu care copiii sau Moşii bat pământul ca să scoată căldura şi colţul ierbii sunt şi ele frecvent modelate din aluat şi mâncate sacramental în ziua de Măcinici. Prin Bucovina se obişnuia să se facă 40 de plăcinte cu varză, în aceste preparate trebuind neapărat să se afle miere şi nucă, care să asigure legătura viilor cu morţii, respectiv învierea prin moarte.

Forma preparatelor din aluat, precum şi numele lor (Măcinici, Sfinţi, Brăduleţi, Brânduşi, Bradoşi, Moşi de păresimi) au semnificaţii legate de începerea primăverii şi a unui nou ciclu calendaristic. La nici o altă sărbătoare calendaristică nu abundă copturile antropomorfe ca la Măcinici. Acestea arată, de cele mai multe ori, ca nişte păpuşi cu cap, ochi, nas, gură, mâini şi picioare, figurine în formă de om. În sudul ţării, formele antropomorfe din aluat, asemănătoare cifrei opt, nu erau coapte, ci numai uscate şi fierte în apa în care se adăugau zahăr şi miez de nucă. Foarte interesantă şi bogată în semnificaţii este ornamentarea unor copturi, în special a colacilor, cu cercuri mici, simbolul Soarelui ajuns în cursa sa anuală la echinocţiul de primăvară. Preparatele din aluat, indiferent de denumire, formă sau dacă sunt sau nu sfinţite, se dădeau întotdeauna de pomană şi reprezentau spiritele grâului aduse sacrificiu unei zeităţi solare.

Ziua aceasta era o sărbătoare a morţilor, când li se împărţeau nu numai măcinici ci şi fasole sleită, nuci, poame, alune. În unele sate din Muntenia se făcea un bradoş mai mare, în formă de om, cu gură, nas şi urechi, dar orb, denumit Uitata. Acesta era jucat de copii în jurul focului, făcut în bătătură, apoi uns cu miere şi mâncat. Funcţia funerară a zilei iese şi mai bine în evidenţă în satele bucovinene, unde se făceau praznice cu ocazia cărora se dădea celor adunaţi pomană câte un colăcel, lumină aprinsă şi un pahar de băutură.

Obiceiul de a bea 40 sau 44 de pahare de vin este o reminiscenţă a sărbătorilor bahice ale antichităţii. Oamenii credeau că vinul băut la Măcinici se transformă de-a lungul anului în sânge şi putere de muncă. Dacă cineva din satele în care se practica obiceiul nu putea bea atâtea pahare pline cu vin, trebuia să guste sau cel puţin să fie stropit cu vin. Beţia rituală avea loc, de obicei, noaptea, scopul principal fiind restabilirea forţelor vitale şi trezirea naturii la viaţă, băutura având, în acest caz, calitatea de ofrandă adusă morţilor.

Asemănător oricărui început de anotimp şi de an, în ziua de Măcinici se făceau numeroase pronosticuri meteorologice ale anului ce urma. De exemplu, dacă îngheaţă pământul spre ziuă, înseamnă că toamna nu vor fi brume, iar oamenii pot semăna păpuşoi cât de târziu, că tot se vor coace foarte bine; dar dacă nu îngheaţă, atunci înseamnă că toamna pică bruma devreme şi din cauza asta oamenii trebuie primăvara să semene cât mai devreme. De asemenea, se crede că aşa cum va fi timpul în ziua de Măcinici, aşa va fi toată primăvara.

Multe alte informaţii legate de această sărbătoare, şi nu numai, puteţi găsi în lucrarea lui Marcel Lutic, Timpul sacru. Sărbătorile de altădată, dar mai ales în cea a lui Ion Ghinoiu, Sărbători şi obiceiuri româneşti.