Deşi aprinderea rituală a focurilor nu este legată numai de marcarea scurgerii sezonale şi anuale a timpului, constatăm că majoritatea ocaziilor când au loc aceste spectaculoase ceremonii sunt concentrate la solstiţii (Sânziene, sărbătorile de iarnă), echinocţii (Blagoveştenie, Măcinici – sărbătoare populară care coincidea, până la reforma calendarului din anul 1924, cu echinocţiul de primăvară – Lăsatul Secului, Florii, Joimari, Paşte – sărbători echinocţiale mişcate de sărbătoare mobilă a Paştelui), la schimbarea anotimpurilor (Sângiorz, Sâmedru).

Aflându-se la jumătatea distanţei dintre ecuator şi polul nord (paralela de 45º latitudine nordică intersectează aproximativ centrul ţării), România are ierni aspre, bine marcate climatic şi meteorologic şi veri când Soarele nu reuşeşte întotdeauna să coacă suficient recoltele din zonele carpatice şi subcarpatice. De aceea, semnificaţia calendaristică a focurilor rituale la latitudinea noastră geografică capătă mai mare greutate decât în zonele mediteraneene, tropicale şi subtropicale unde prin căldura şi insolaţia excesivă, Soarele este considerat uneori distrugător al recoltelor. Locul Soarelui în obiceiurile şi tradiţiile populare din zonele temperate, polare şi subpolare este luat în zonele tropicale, subtropicale şi, în parte, în zonele mediteraneene de către Lună. Persistenţa calendarelor lunare la unele popoare care trăiesc în zonele aride şi călduroase nu este străină de trăsăturile specifice ale climatului.

Aprinderea focurilor la solstiţii, echinocţii şi la marile schimbări ale anotimpurilor (iarnă – vară la Sângiorz, vară – iarnă la Sâmedru) sunt probe sigure că strămoşii noştri efectuau observaţii astronomice pentru a-şi fixa, în raport cu aştrii, principalele sărbători.

Deşi Soarele pare slăbit la solstiţiul de iarnă (ziua şi insolaţia cea mai mică din întreg anul), optimismul, bucuria şi entuziasmul oamenilor se dezlănţuie întrucât din această zi astrul începe să-şi recâştige puterile pierdute, dovedindu-şi astfel invincibilitatea. Focul solstiţial poate fi considerat o încercare a oamenilor de a ajuta Soarele, sprijinindu-l în urcuşul său pe cer. Astfel are loc aprinderea focului în momentul în care lumina marelui astru începe să crească.

Până de curând muscelenii obişnuiau „să îngroape Anul Vechi”, pe dealuri, în jurul focului, iar în Oltenia colindătorii să scarmene cu beţele în focul de pe vatră în timpul colindatului. Sărbătorile de iarnă oferă numeroase prilejuri pentru aprinderea focurilor rituale: Crăciun, noaptea de Anul Nou, dimineaţa zilei de Anul Nou, Bobotează. Uneori se afumă vitele, iar alteori se sare peste focuri. Probabil că numai frigul şi condiţiile meteorologice nefavorabile au decis ca unele focuri rituale de la solstiţiul de iarnă să aibă loc în casă, unde se ard lemne (buturugi) netăiate cu securea, amplificând caracterul de sărbătoare familială şi domestică, în puternic contrast cu focurile aprinse la solstiţiul de vară, în afara locuinţelor, în spaţii deschise.

Aprinderea focurilor, mai ales în cazul sărbătorilor solstiţiului de iarnă, presupune şi stingerea lor rituală. Stingerea luminilor la miezul nopţii din pragul Anului Nou însumează numeroase practici şi credinţe arhaice ce simbolizau la cei vechi haosul şi moartea Anului Vechi, fără de care nu ar fi posibilă naşterea Anului Nou.

Informaţiile prezentate pot fi verificate în Ion Ghinoiu, Sărbători şi obiceiuri româneşti.