Tot mai multe voci, care pretind a prezenta “istoria” neamului nostru multimilenar, evocă într-un ecou, ce se face din ce în ce mai simţit şi auzit, faptul că geto-dacii erau poligami, consumau carne şi cel, mai grav dintre toate, erau mari consumatori de alcool.
Pentru a demonstra odată pentru totdeauna că geto-dacii, ca şi neamurile germanice, celtice, baltice, cât şi alte triburi de sorginte tracă, nu consumau alcool, deoarece nu cunoşteau vreo băutură alcoolică în afară de “băutura zeilor” numită mied (Hydromel în franceză, Hidromiel în spaniolă, Idromele în italiană, Hidromel în portugheză, Mead în engleză, Miod în rusă, poloneză, norvegiană, suedeză, daneză, Med în ucraineană, Met în germană, Medovina în ceho-slovacă, sârbo-croată şi slovenă, Ezti-ur în bască, Sima în finlandeză, Hydromeli în latina clasică, Midus în letonă), vom cita o importantă sursă istorică de la începutul secolului I d.Hr.
Cea mai importantă dovadă o găsim în Geografia lui Strabon, mai exact în cartea a VII-a, capitolul III:
“[…] Elenii îi considerau pe geţi traci. Ei locuiau pe amândouă malurile Istrului; mă refer atât la geţi cât şi la mysieni. Ultimii erau de asemenea traci, iar în prezent ei poartă numele de moesi; de la ei se trag şi mysienii de astăzi, care trăiesc printre lydieni, frigieni şi troieni.
De altfel, înşişi frigienii sunt brigi, o seminţie tracă, după cum şi mygdonii, bebrycii, maedobithynii, bithynii şi thynii, bănuiesc că şi mariandynii.
Toţi aceştia au părăsit cu desăvârşire Europa, dar mysienii au rămas pe loc împreună (cu ceilalţi traci).
Părerea mea este că Poseidonios presupune corect că Homer desemnează cu acest nume pe mysienii din Europa (mă refer la cei din Tracia) când zice:
Ochii săi luminoşi înapoi îi intoarse să vadă
Ţara de traci populată, de acei ce înstruna sirepii,
Şi-a mysienilor, care de-aproape se bat. […]
Poseidonios spune că mysienii se feresc de produsele de carne, dintr-o anumită credinţă religioasă, de aceea nu se îngrijesc nici de creşterea animalelor. Ei se hrănesc cu miere, lapte şi brânză, trăind în pace, drept care sunt numiţi oameni evlavioşi faţă de zei şi capnobates.
Mai sunt traci care trăiesc fără femei; aceştia se numesc intemeietori.
Ei sunt socotiţi sfinţi, datorită cinstei lor, şi trăiesc fără teamă.
Pe toţi aceştia, îndeobşte poetul Homer îi numeşte “slăviţi mulgători de iepe, mâncători de lapte, fără viaţă şi cei mai drepţi oameni”.
Ei sunt porecliţi „fără viaţă” mai cu seama pentru că trăiesc fără femei, iar Homer socoteşte văduvia o viaţă numai pe jumătate, aşa cum numeşte poetul şi casa lui Protesilaos „înjumătăţită” pentru că el era văduv.
Mysienilor li se mai zice “luptători de aproape”, pentru că sunt ne-înfrânţi, fiind excelenţi războinici.
In cartea a XIII-a (a Iliadei) trebuie să se scrie “moesi, luptători de aproape” în loc de mysieni (pretinde Poseidonios).
Dar, negreşit, este temerar să se schimbe textul Homeric, socotit bun de-a lungul atâtor ani ce s-au scurs. Într-adevăr, e cu mult mai de crezut că aceştia au fost numiţi de la început mysieni şi că în prezent li s-a schimbat numele în moesi. Iar epitetul “fără viaţă” ar putea fi luat mai degrabă în sensul de “văduvi” decât de “nemâncaţi” sau “cu casele pe carute”. […]
Iar practica pythagoreica de a se abţine de la carne a rămas la ei ca o poruncă dată de Zamolxis. […]
De la hippemolgii slăviţi, băutorii de lapte, de mysii
Care de-aproape se bat, şi de abii cei plini de dreptate. […] “
Cât despre informaţia care ne spune că:
“În scurt timp Deceneu însuşi a fost socotit pătruns de suflu divin, la fel cum am spus când am vorbit despre Zamolxis. Şi, în semn de supunere, geţii s-au lăsat înduplecaţi să taie viţa de vie şi să trăiască fără vin […]” nu se poate preciza exact o locaţie pentru aceşti “geţi”, cum de altfel nu se poate spune dacă este vorba despre tarabostes sau comati.
Probabil că o parte a nobilimii geto-dace apucase pe căi negative, datorită influenţei spurcate greceşti şi romane, sau poate că doar geto-dacii care au rămas în cetăţile de la Marea Neagra, să administreze teritoriile cucerite de împăratul Burebista, au început să practice aceasta ruşinoasă faptă, umilitoare pentru neamul tracilor nordici.
Aş mai dori să precizez că atât odryzii, cât şi alte triburi sudice de sorginte tracă, consumau vin şi diverse substanţe halucinogene, cum ar fi ciupercile fermecate, cânepa orientală sau chiar opiacee.
Toate aceste fapte au apărut târziu, datorită influenţei elene, şi mai târziu celei romane, dar şi diverselor culte orientale mythraice.
Aşadar, geto-dacii şi moesii, carpii şi costobocii, cât şi toate triburile “barbare” de la nord de Istru, nu consumau alcool, ci doar mied ca toţi “barbarii” nordici.
Aceste afirmaţii tendenţioase lansate la adresa strămoşilor noştri reprezintă nişte atacuri ce urmăresc degenerarea marelui nostru neam al geto-dacilor, cei mai drepţi şi mai viteji dintre traci!
Duşmanii noştri, poligami şi mari consumatori de alcool şi narcotice, par să fie invidioşi pe strămoşii noştri şi pe viaţa lor sacră, cât şi pe originea lor divină.
Perioada dintre 1 şi 9 (12) martie este cunoscută în popor sub denumirea de Zilele Babei Dochia sau Zilele Babelor. Vom încerca să aflăm dacă există vreo legătură între Baba Dochia şi obiceiul purtării mărţişorului, marţului sau mărţiguşului.
Se spune că tare demult trăia pe Pământ o babă foarte urâtă şi foarte rea. Într-o zi, baba şi-a trimis nora să prefacă lâna albă în lână neagră; într-o altă zi, să-i aducă fragi copţi, deşi încă nu se terminase luna lui Făurar, şi câte şi mai câte nu-i cerea hârca bietei fete. De fiecare dată însă nora reuşea imposibilul, fiind ajutată ba de Dumnezeu, ba de Sânpetru, ba de un flăcău frumos, numit Martie. Văzând cum stau lucrurile, amăgită şi de un Soare arzător, Baba Dochia, Înrăită şi de iarnă obosită, / Vru să suie-n plai / Ca-n luna lui mai!. Nu a uitat să-şi ia cu ea oile, dar şi nelipsitele nouă (sau 12) cojoace; potrivit legendei, umblând cu oile prin pădure, (baba) torcea lână din furcă şi găsind o para (ban vechi, de origine turcească) i-a făcut o bortă, legând-o cu un fir de lână… De atunci s-a lăţit obiceiul mărţişorului. Finalul legendei, cu transformarea babei în stană de piatră din cauza îndărătniciei ei, este arhicunoscut. Trebuie precizat însă că această legendă prezintă, în plan simbolic, opoziţia mitică dintre iarnă şi vară, dintre frig şi căldură, dintre întuneric şi lumină, legenda folosindu-se de un conflict mult mai evident, anume acela dintre soacră şi noră. Nu în ultimul rând, amintim de complexul din masivul Ceahlău, munte sacru, unde Stânca Dochiei este înconjurată de multe alte stânci mai mici (pe traseul dintre Cabana Dochia şi Izvorul Muntelui, prin Jgheabul cu Hotaru).
Ziua Babei Dochia trebuia să fie ţinută, numai torsul fiind permis; unele femei credeau că fierbând bostan alb şi dându-l de pomană de sufletul Dochiei mai puteau munci şi altceva. Fetele mari care nu-şi doreau soacre rele se sileau din răsputeri să nu muncească deloc pe 1 martie; oricum, motivaţia celor care nu lucrau în această zi era aceea că altfel Baba Dochia s-ar fi mâniat şi mai tare, scuturându-şi cojoacele vreme de nouă zile la rând!
Aşadar, sub chipul soacrei Dochia ar trebui să vedem Anul Vechi sau Marea Zeiţă a Pământului, o divinitate arhaică stăpână a elementelor naturii, învinsă de Anul Nou, reprezentat de o noră plină de vitalitate, asemenea noului anotimp. Datorită acestei lupte înverşunate, perioada de la începutul lunii martie era socotită una încărcată de sacralitate negativă, acum dezlănţuindu-se energii nefaste, de care, în mare parte, e vinovat Soarele primăvăratec. Bineînţeles, acţiunea Soarelui era resimţită în special de cei tineri; de aceea, aceştia trebuiau protejaţi, apărarea cea mai frecventă fiind aceea oferită de mărţişor. În această ipostază, mărţişorul contracara, se spune, funcţia distructivă a Soarelui alb de primăvară (închipuit de un bănuţ de argint), orbitor şi rece.
În multe zone ale ţării, mărţişorul nu se punea la 1 martie, ci atunci când apărea pe bolta cerească Craiul Nou (luna nouă). Mărţişorul tradiţional nu era altceva decât un fir compus din alte două fire răsucite, culorile iniţiale fiind albul şi negrul, apoi albul şi albastrul şi, mai târziu, albul şi roşul. Adesea, de acest fir împletit se agăţa o monedă găurită de argint, aur sau aramă, în acest chip mărţişorul fiind pus de părinţi copiilor spre a fi apăraţi de bolile pe care le aduce primăvara. Aşadar, mărţişorul a fost iniţial o amuletă, un talisman, puterea lui regăsindu-se mai ales în firele răsucite, care, se crede, apărau de duhurile rele, strămoşii noştri crezând cu tărie în protecţia oferită de firele împletite şi de noduri; pe de altă parte, firele simbolizau funia anului, cu iarna şi vara îngemănate.
În ultimele secole, mărţişorul a fost purtat de fetele mari şi nevestele tinere pentru a fi sănătoase şi curate ca argintul, albe şi rumene ca florile şi pentru a nu le pârli Soarele de primăvară, crezându-se că Cine poartă mărţişoare, / Nu mai e pârlit de Soare!. Însă, pe vremuri, mărţişorul era pus în locuri sensibile ale corpului, la băieţi acestea fiind încheieturile mâinilor şi picioarelor, iar la fetiţe şi fetele mari în special gâtul. Obiceiul cerea ca mărţişorul să fie pus de mame înainte de răsăritul Soarelui sau măcar o dată cu înroşirea lui. Era purtat obligatoriu cel puţin nouă zile sau până la apariţia pe cer a lunii pline sau până la venirea berzelor sau până la înflorirea unor pomi sau, cel mai târziu, până la Rusalii. La scoatere, firele erau puse pe ramurile înflorite ale unui copac, cu bănuţii găuriţi cumpărându-se caş proaspăt, pâine albă şi vin roşu, mai ales fetele crezând că se vor face albe ca şi caşul şi rumene ca vinul. Oricum, mărţişorul, în opinia tuturor, aducea noroc celui care îl purta cu demnitate.
Zilele începutului de martie ne amintesc de Anul Nou serbat primăvara, daco-românii făcând acest lucru până în veacul al XVII-lea. Ca la orice început, se poate prevesti ceea ce va urma. Astfel, înainte de 1 martie, îndeosebi femeile îşi aleg o zi din cele nouă; după cum era vremea în ziua respectivă, aşa urma să fie şi traiul lor. Alteori, în acelaşi mod, aflau flăcăii cum avea să le fie nevasta. Uneori, primele patru zile închipuiau cele patru anotimpuri, după cum era vremea acum aşa urmând a fi şi anotimpul respectiv. Dacă pe 1 martie era timp frumos, toată primăvara va fi la fel, ploaia din această zi anunţând un an îmbelşugat. Mai amintim şi faptul că uşile şi ferestrele ar trebui lăsate larg deschise acum pentru a intra aerul de primăvară, iar cei care nu vor să aibă purici peste an trebuie să mănânce multă urzică.
În final, mai precizăm că originea acestei sărbători ar fi, după unii etnologi, romană, iar după alţii traco-dacă (cel mai probabil a doua variantă). Întâlnită numai în sud-estul Europei şi în Italia, sărbătoarea are ca punct de plecare străvechi practici rituale, făcând parte dintr-un scenariu mult mai amplu care urmărea înnoirea anului primăvara, la naşterea şi moartea simbolică a Babei Dochia, întruchipare a Marii Zeiţe a Pământului.
Informaţiile prezentate pot fi verificate în Marcel Lutic, Timpul sacru. Sărbătorile de altădată, Editura Fundaţiei Academice AXIS, Iaşi, 2006. Completările îmi aparţin. Vă recomand şi acest articol apărut pe Thracia.
DRAGOBETE, zeu al dragostei cu data fixă de celebrare în acelaşi sat, dar variabilă de la zonă la zonă: 24 sau 28 februarie, 1 sau 25 martie. Identificat cu Cupidon, zeul dragostei în mitologia romană, şi cu Eros, zeul iubirii în mitologia greacă. Asemuit cu un flăcău frumos şi iubăreţ, acesta umblă prin pădure şi sărută fetele. La Dragobete, păsările nemigratoare se strâng în stoluri, ciripesc, se împerechează şi încep să-şi construiască cuiburile în care îşi vor creşte puii. Cele neîmperecheate rămân stinghere până în ziua de Dragobete a anului viitor.
Asemănător păsărilor, fetele şi băieţii trebuiau să se întâlnească, să facă Dragobetele, pentru a fi îndrăgostiţi pe parcursul întregului an. În satele unde se păstreaza obiceiul se poate auzi şi astăzi zicala: „Dragobetele sărută fetele”. Considerând că sărutul în ziua de Dragobete este de bun augur, fetele se lăsau şi chiar doreau să fie sărutate de băieţi. Dacă timpul era favorabil, fetele şi flăcăii se adunau în cete, schimbau cuvinte de dragoste, ieşeau la pădure hăulind şi chiuind pentru a culege primele flori ale primăverii. Ziua este aşteptată cu nerăbdare şi de femeile tinere, în special de femeile văduve care credeau că dacă atingeau cu mâna un bărbat străin, deveneau drăgăstoase şi dorite peste an. Din zăpada netopită până la Dragobete fetele şi nevestele tinere îşi făceau rezerve de apă cu care se spălau în anumite zile ale anului, pentru păstrarea frumuseţii.
Anul trecut am creat acest fluturaş pe care l-am distribuit cu ocazia Dragobetelui. Iată şi ce gânduri am expus în această zi specială.
În spiritul tradiţiei milenare vă invit, dacă nu aţi făcut-o deja, să vedeţi şi materialul pus la dispoziţie pentru acest an de către Societatea Gebeleizis la adresa de aici.
Vă urez tuturor o primăvară frumoasă şi plină de iubire!
Gebeleizis sau Nebeleizis era Divinitatea Supremă a tracilor, fulgerul fiind una dintre armele pe care acesta le folosea.
El era reprezentat ca un bărbat chipeş, uneori cu barbă.
Gebeleizis provoca tunetele şi fulgerele.
În unele reprezentări acesta apare aşezat pe tron, iar în altele, în chip de călăreţ, având în mâna stângă un arc; un şarpe coboară spre capul calului. Mai este însoţit şi de un vultur cu corn. Vulturul ţine în cioc un peşte atunci când simbolizează singur Divinitatea amintită, iar în gheare are un iepure.
Acest zeu este stăpânul Cerului şi al Pământului, patronul aristocraţiei militare; el ar putea avea însă atribute Uraniene, solare. Zeul cel mare Gebeleizis mai este cunoscut şi sub numele de cavalerul trac Derzelas sau Derzis (alţii consideră cavalerul trac ca o apariţie mai târzie, un erou şi nu un Zeu).
Alteori Zeul apare în ipostaza de călăreţ luptător însoţit de un câine; el poarta o lance pe care o aruncă asupra unui porc mistreţ din fuga calului. Când nu este în ipostaza de luptător ori vânător el are trăsăturile unui călăreţ paşnic purtănd în mână o torţă ori un corn al abundenţei; uneori este reprezentat având trei capete (tricefal), asemenea câinelui însoţitor, alteori ca un Zeu binecuvântător, având primele trei degete ale mâinii drepte înălţate sau desfăcute iar celelalte strânse către podul palmei.
Apare în mărturiile epigrafice şi numismatice de la Histria şi Odesos (Varna) iar la Limanu (jud. Constanta) Derzelas apare calare, ca de altfel în ceramica de la Răcătău şi Zimnicea, tezaurele de la Bucureşti – Herăstrău şi Surcea (jud. Constanta).
Îl vom întâlni mai târziu în lumea antică la macedoneni – „călăreţul macedonean”, iar în Mitologia greacă sub numele de Zeus. Din Tracia, cultul lui Gebeleizis avea a pătrunde în Asia Mică prin secolul VII B.C., unde a fost asimilat de către armeni, devenind Divinitatea naţională a acestora, Vahagn sau zeul războiului, vestit pentru curajul cu care omora dragonii.
Vahagn era asociat cu trăsnetele şi fulgerele, fiind reprezentat ca un bărbat cu părul şi barba din flăcări, iar „ochii lui erau ca doi sori”. În sfârşit, Gebeleizis, sau cavalerul trac care se regăseşte în mitologia altor popoare ca Zeus sau Vanagh, a fost asimilat de către creştini drept… Sfântul Gheorghe!
Divinitatea supremă bărbătească a geto-dacilor, Gebeleizis, cunoscut mai târziu la tracii sub-Dunăreni sub numele, probabil grecizat, de Zbelsurdos, are o replică feminină, şi anume pe marea Zeiţă Bendis. Reprezentările vechi, descoperite în ultima vreme, ne-o înfăţişează sub chipul unei femei cu faţa rotundă, bucălată, cu pomeţii proeminenţi şi cu părul împletit în două cosiţe ori împărţit în două mari bucle ce-i încadrează faţa.
Să fie oare Zeiţa Bendis, cu cele două cosiţe blonde lăsate pe spate, precursoarea Ilenei Cosânzene din basmele de mai târziu ale românilor?
În anumite situaţii Zeiţa apare încadrată de două animale sacre cervidee sau de un cerb şi un şarpe. Marea Zeiţă Bendis era adorată de femeile trace, fiind Zeiţa Lunii, pădurilor şi… farmecelor.
La Costeşti a fost descoperit un cap al Zeiţei iar la Sarmizegetusa săpăturile au scos la iveală un medalion de lut ars (10 cm. în diametru şi 1,5 cm. în grosime), având un bust al Zeiţei cu tolba de săgeţi pe umăr; de asemeni, la Piatra Roşie s-a descoperit bustul ei din bronz, înalt de 14,7 cm. şi lat de 13 cm.
În afară de marele Zeu Gebeleizis şi marea Zeiţa Bendis, tracii au mai avut şi o Zeitate a focului şi vetrei, păzitoare a casei, respectiv Zeiţa Vesta (Hestia, Histia), în cinstea căreia casele tracilor se construiau dreptunghiulare, cu pereţii din piatră sau de lemn, podeaua din pământ bătătorit şi acoperişul “în două ape”.
Nu departe de Tartaria, în zona Crişurilor, au fost scoase la lumină şi urmele primelor locuinţe de suprafaţă datând din mileniul V B.C., deci cu o vechime de 7000 de ani!
Aceste tipuri de locuinţe, care se vor răspândi apoi în toata lumea, erau, se pare, rezultatul unui cult închinat acestei Zeiţe, pereţii având la început rolul de a proteja spaţiul sacru în mijlocul căruia se întreţinea focul aprins în vatră.
Mileniul IV B.C. nu a fost chiar unul norocos pentru noi, ne spun specialiştii, referindu-se la prăbuşirea punţii continentale ce lega Europa de Asia Mică, aceasta prăbuşindu-se sub apele Mediteranei, făcând loc unei mări noi, Marea Egee, şi generând o mulţime de insule mai mari sau mai mici.
Datorită existentei acestei punţi terestre de legătură, atât istoricii greci, cât şi alţii moderni au admis posibilitatea deplasării populaţiei trace din zona Pontico-Dunăreană spre sudul Peninsulei Balcanice şi de acolo, în Asia Mica, chiar în unele regiuni din jurul Mediteranei Răsăritene: Bytinia, Misia, Frigia, Troada, Lidia, etc. După cum se ştie, soarta acestor populaţii a fost diferită: unele s-au “rătăcit” printre alte seminţii şi s-au “pierdut” cu totul în marea groapă a Istoriei care se cheamă “uitarea” – hitiţii, de exemplu.
Alţii au dispărut la mari distanţe, cum este cazul troienilor, supravieţuitori despre care o legendă spune că Aeneas Tracul i-a călăuzit după “Apocalipsul” Cetăţii Troia până pe valea îngustă a Tibrului, unde aveau să preia în stăpânire cele şapte coline “eterne”, dându-le apoi nume tracice, “latine”.
Şi tot o legendă spune că, între timp, prin spaţiul Carpatic a apărut un cioban înţelept, Zalmoxis, care urma a prelua de la Zeiţa Hestia (sau Vesta) aşa-numitele „legi frumoase” – Codul Beleaginilor.
Sursa: NOI NU SUNTEM URMASII ROMEI – Dr. Napoleon Savescu
În comuna Ruginoasa, din judeţul Iaşi, se mai păstrează, încă, un obicei desprins parcă de pe un tărâm barbar şi anume, ritualul bătăilor cu bâte, care se ţine de fiecare dată la cumpăna dintre ani, adică pe 31 decembrie şi dacă nu s-ar ţine se socoteşte că ar fi un semn rău pentru anul care vine.
Tinerii din Ruginoasa, împărţiţi în două tabere adverse, numite deleni şi văleni, adică cei din deal şi cei din vale, se adună în această zi în vatra satului, sub privirile localnicilor, care nu au dreptul să intervină în favoarea vreunei tabere, ori alta şi încheie anul printr-o bătaie cu ciomegele.
Cei declaraţi victorioşi au privilegiul de a-şi alege cele mai frumoase fete la balurile care urmează, iar potrivit celor spuse de bătrânii satului, cândva aveau un cuvânt de spus în adunările comunităţii şi chiar anumite drepturi asupra recoltelor.
Tradiţia se numeşte în graiul localnicilor Malanca şi este bine de ştiut că, deşi pare un obicei violent, nimeni nu este rănit, câştigătorii sărbătorind de fiecare dată victoria bătând cu măciucile în pământ.
Arătăm aici că un astfel de ritual exista în Egipt, în urmă cu 2.500 de ani, întrucât este descris de Herodot în cartea sa de căpătâi, Istorii, şi transcriem mai jos conţinutul lui pentru a înţelege mai bine de unde derivă Malanca de la Ruginoasa, numit în limbajul de ziar ,,festivalul bâtelor”.
Cei care se adună la Heliopolis şi Buto aduc numai jertfe. Dar la Papremis, ca şi în alte oraşe, alături de jertfe se fac şi slujbe religioase; la scăpătatul soarelui, câţiva preoţi îşi fac de lucru pe lângă statuia zeului, în timp ce alţii, cei mai mulţi, aşteaptă la intrarea templului cu ciomege de lemn în mână.
Alţi oameni, mai bine de o mie, stau învălmăşiţi în faţa lor de partea cealaltă şi rostesc rugăciuni, ţinând şi ei, fiecare, ciomege în mână. Statuia, care se află într-un mic chivot de lemn poleit cu aur, este dusă din ajun într-un alt sfânt lăcaş.
Cei câţiva preoţi, rămaşi lângă statuie, trag o căruţă cu patru roate care poartă chivotul cu statuia, iar ceilalţi, care aşteaptă în faţa propileelor, îi împiedică să intre în templu. Cei care stau şi se roagă (de partea cealaltă), sărind în ajutorul zeului, îi ciomăgesc pe ceilalţi, care se apără (la rândul lor).
Şi atunci să vezi încăierare cu ciomegele: îşi sparg capetele, ba, după câte cred eu, mulţi chiar mor din pricina rănilor. Egiptenii însă ziceau că nu moare nici unul.
Ceea ce se înţelege, din cele spuse de Herodot este că în spatele acestor ciomăgeli rituale se află un scenariu care reiterează momente din biografia unor zeităţi importante din panteonul egiptean, iar această informaţie poate conduce la a afla ceea ce semnifica cândva „bătaia” de la Ruginoasa. Se observă cum confruntarea dintre cele două tabere având ca miză intrarea statuii în templu, statuie ce era dusă din ajun într-un alt sfânt lăcaş, pentru ,,a se înnoi’’, am zice noi, era precedată de rugăciuni colective, amănunt ce ne face să ne întrebăm dacă numele de Ruginoasa al localităţii nu vine cumva de la rugă.
Bătaia cu ciomegele avea loc la egipteni între membrii aceleiasi comunităţi, cele două tabere fiind împărţite astfel: o tabără îi reprezenta pe cei din templu unde-şi avea locul de drept statuia zeului, o alta pe cei din afară. La Ruginoasa actanţii sunt vălenii şi delenii, reprezentanţi ai templului din deal şi templului din vale, într-unul fiind locul statuii ori un substitut al statuii, iar în celălalt sfântul lăcaş unde se exila statuia în ziua precedentă sărbătorii.
După cum scria Madeleine Biardeau, despre spaţiul religios vedic, mult asemănător celui getic, atunci când un ansamblu arhitectural cu funcţie sacră se află pe un deal, un ,,templu de sus’’ se opune în mod invariabil unui ,,templu de jos”.
Templul din deal conţine, de obicei, o reprezentare teribilă, înspăimântătoare, în schimb în templul din vale, care este mult mai frecventat de credincioşi, zeul este însoţit de o zeiţă, care îi poate fi soţie, soră sau mamă. De fapt tocmai despre un sanctuar comun mamă-copil ne vorbeşte şi Herodot, în prelungirea textului citat mai sus, pe care îl cităm mai departe pentru o cât mai corectă înţelegere:
Cei din partea locului povestesc că sărbătoarea se ţine din următoarea pricină: în acest templu locuia odată mama lui Ares Zeul, care, după ce crescuse departe de ea şi ajunsese la vârsta bărbăţiei, veni la templu să o vadă. Cum nu-l mai văzuseră până atunci, slugile mamei sale nu l-au lăsat să intre, ci l-au alungat. El însă, întorcându-se cu oameni dintr-un alt oraş, a bătut slugile şi a pătruns până la mama lui. De la această întâmplare se spune că se trage obiceiul bătăii cu ciomegele în ziua sărbătorii lui Ares.
Aşadar, Herodot ne informează în termeni destul de expliciţi că sărbătoarea era dedicată lui Ares – zeul războiului, informaţie importantă şi de la care trebuie pornit în încercarea de a înţelege evenimentul ritual, numit Malanca de le Ruginoasa.
Dacă avem în vedere şi faptul că istoricii antichităţii au arătat că Ares al grecilor nu este o zeitate autohtonă grecească ci ea a fost importată din Tracia, devine tot mai limpede că la Ruginoasa se păstrează, ca prin minune, după trecerea a mii de ani, un ritual dedicat zeului traco-geto-dac al războiului, iar spre această concluzie ne conduce nu doar similitudinea scenariilor după care se desfăşoară ci şi alte amănunte la care vom face în continuare referire.
Prin ricoşeu mitologia traco-geto-dacică este donatoare şi pentru mitologia romană, întrucât Marte al romanilor nu era decât o adaptare a lui Ares grecesc, iar faptul că zeul războiului s-a născut la geţi este consemnat şi de către Iordanes, aspecte asupra cărora vom mai reveni.
Mai întâi însă este necesar să înţelegem natura duală a zeului Ares, dată prin faptul că pe de o parte el patrona luptele, fiind deci o divinitate teribilă în stare să înfrângă şi să distrugă, iar pe de alta deţinea atribute legate de fertilitatea ogoarelor şi a femeilor, iar dansurile războinice ce îi erau dedicate vizau, de obicei ambele funcţii, nu întotdeauna înţelese de greci, aşa cum se întâmplă cu tot ceea ce este adus din afară. Probabil în aceste dansuri plugul era şi unealtă pentru arat şi armă de luptă ca şi la Balarama al hinduşilor şi cum se poate deduce şi din scenariul Căluşarilor, unde nu s-a observat încă faptul că imprecaţia Hălăşa!’, rostită între două figuri de dans înseamnă, în limba sanscrită, Plugul! (hălă).
Există un episod din biografia lui Ares, ca o parabolă la natura sa de zeu al fertilităţii, şi anume relaţia sa extraconjugală cu zeiţa frumuseţii, Afrodita, descoperită de Helios – Soarele, situaţie ce nu trebuie judecată prin prisma termenilor de moralitate, cu atât mai mult cu cât, în unele variante, Ares este chiar soţul legitim al Afroditei. Bătaia cu ciomegele în pământ a celor victorioşi în Malanca de la Ruginoasa ar trebui să semnifice trezirea pământului la un nou ciclu de vegetaţie, o nouă hierogamie între cerul pluvial şi Terra, îngemănare patronată şi asistată de sus de către Soare, întocmai cum Helios îi surprinde pe Ares şi Afrodita în îmbrăţişarea patului.
Cultul lui Ares în Grecia, de sorginte străveche, tracică, greşit înţeles de către greci îl prezintă la Trezena ca tată al amazoanelor, venerat împreună cu ele în acelaşi templu, iar la Tegeea el apare ca un zeu al femeilor, iar toate aceste abateri de la regulă par a se fi format în mediul traco-geto-dacic, înainte ca el să treacă în cultura elină arhaică şi clasică.
Iar dacă ar fi să căutăm un personaj din cântecele bătrâneşti ale românilor, cele autentice ce vin din străvechime, care dispune de calităţile de mai sus, ne putem opri la Manea din Toma Alimoş, cel cu măciuca nestrujită, numai din topor cioplită, deci un războinic.
Manea al câmpiilor
Stăpânul crângurilor
Drăgăstosul fetelor
Iubeţul nevestilor
În favoarea unei zeităţi getice cu nume provenind de la rădăcina man pledează resursele lingvistice ale limbii române unde avem atât mânia ca izbucnire violentă, cât şi mănos – rod bogat, calitate a pământului.
Că geţii nu numai că au avut o divinitate de tip Ares – Marte, dar că această divinitate le-a aparţinut lor de drept şi ca sorginte şi nu grecilor ori romanilor, o spune chiar istoricul Iordanes, citându-l de fapt pe Virgiliu, în lucrarea sa intitulată Getica:
Până într-atât au fost lăudaţi geţii, încât s-a spus că la ei s-a născut Marte, pe care fantezia poeţilor l-a numit zeu al războiului, de unde şi Virgiliu spune: Tatăl Gradivus, care ocroteşte ogoarele getice. Pe acest Marte geţii l-au adorat întotdeauna cu un cult sângeros (căci prizonierii ucişi erau jertfe ale lui), socotindu-l zeul războiului, care nu poate fi îmblânzit decât cu sânge omenesc.
Lui i se dedicau primele prăzi, lui i se atârnau de trunchiuri de copaci hainele luate de la duşman şi i se acorda mai multă pietate religioasă decât celorlalţi zei, fiindcă li se părea că divinizându-l pe el îşi divinizează propriul strămoş.
Acel copac consacrat Tatălui Gradivus al geţilor şi de care se atârnau prăzile de război trebuie să fi fost stejarul, pentru că el se mai numeşte la români şi grădun sau gorun, adică groaznicul, pentru că în limba sanscrită cuvântul ghora înseamnă groază.
În timpul lui Ştefan cel Mare şi Sfânt încă se mai păstra obiceiul getic de a i se aduce jertfe sângeroase zeului războiului, prin intermediul stejarului , pentru că, potrivit legendei numită Dumbrava Roşie, voievodul amintit a înjugat prizonierii la pluguri, a arat cu ei în locul animalelor, până la epuizarea lor fizică şi i-a pus să semene ghindă, iar faptul că pădurea de stejari care a răsărit ulterior a căpătat numele de la culoarea sângelui este cea mai bună dovadă a unui cult sângeros, păstrat în memoria colectivă peste milenii.
Dosarul lui Gradivus al geţilor este mult mai amplu şi nu ne propunem a-l epuiza aici, ceea ce ne interesează acum este a găsi acele corespondenţe care există dincolo de timp şi spaţiu geografic, cu elementele Malancăi de la Ruginoasa, ştiut fiind că anumite ritualuri se repetă pe diferite meridiane şi în diferite culturi ale globului.
Mai dăinuie sărbători unde au loc bătăi cu ciomege la unele popoare de pe continentul american, însă nu este clar dacă acest obicei provine de la populaţiile amerindiene ori el a fost transplantat de către coloniştii care au venit aici.
Însă cercetările au arătat, de fiecare dată, că mitologia getică era mai degrabă compatibilă cu cea vedică, întrucât spaţiul carpato-dunăreano-pontic a fost leagănul de formare a culturii arienilor, populaţie antică care a migrat apoi spre est, până pe teritoriul actualei Indii, iar a căuta să înţelegem zeul getic al războiului prin intermediul omologului său hindus ni se pare mai mult decât necesar.
Potrivit literaturii vedice, zeul războiului se numea Skanda şi, ca şi Ares al grecilor, el este fiul cuplului divin suprem, adică Shiva şi Parvati; se pare că Parvati nu l-a născut direct ci doar l-a adoptat, iar mitul naşterii lui Skanda, numit şi Kărttikeya merită prezentat întrucât el ne aminteşte de cuplul divin mamă-copil războinic din mitologia egipteană, povestit de Herodot.
Se spune că sămânţa procreatoare a zeului Shiva a ajuns în fluviul Ganga, unde tocmai atunci se scăldau cele şase frumoase Apsara, care întruchipau constelaţia Krittika, cunoscută de greci cu numele de Pleiade.
Aceste tinere curtezane cereşti au rămas însărcinate, născând apoi şase băieţi, care, printr-un act de magie, s-au unit într-un singur trup cu şase capete, 12 ochi şi 12 braţe, numit Karttikeya, după numele constelaţiei ce i-a fost doică, sau Dvadasalocana, adică cel cu 12 ochi.
Se observă că, după cum Apsarele întruchipând constelaţia Krittika se scaldă în Ganga, tot astfel Pleiadele grecilor sunt fiice ale lui Pleione, la rândul ei fiică a lui Oceanos, apa fiind elementul de legătură dintre cele două mituri despre aceeaşi constelaţie cerească.
Constelaţia Pleiadelor apare în Grecia, pe bolta cerească pe la începutul lunii mai şi apune pe la finele lui octombrie, iar perioada cât ea se află pe firmamentul ceresc corespunde cu anotimpul ploilor şi al furtunilor.
Însăşi numele lor de Pleiade şi al mamei lor Pleione vine de la geticul ploaie, pentru că ipoteticul latinism plovia, de la care se crede a deriva etimologic, nu a fost atestat. Pleiadele sunt o personificare a ploii, ploaia însemnând pentru hinduşi şi femeia fertilă şi anotimpul vară, anotimpul ploilor, adică pe limba sanscrită varsa, adică vara getică şi deopotrivă ceea ce se varsă din cer.
Aceste mituri provin dintr-o societate veche care îşi măsura anul prin două anotimpuri – iarna şi vara. Importanţa astrologică a Pleiadelor se explică în primul rând prin aceea că, în urmă cu cinci-şase mii de ani, răsăritul lor marca primăvara. Numele celei dintâi case astrologice din zodiacul chinezesc este Mao, adică Pleiadele. În Polinezia, ca şi în Peru, anul începea în ziua în care această constelaţie apărea din nou la orizont. În aceste două regiuni ale lumii, ca şi în Grecia antică, acest grup de stele era socotit ca veghind asupra agriculturii.
Refacem astfel, prin deducţie logică, o informaţie astăzi pierdută şi anume faptul că zeul getic al războiului era sărbătorit la început de an nou , la răsăritul pleiadelor, şi anume, primăvara, în urmă cu cinci-şase mii de ani, iar mutarea anului nou iarna a determinat şi mutarea ritualului pe 31 decembrie aşa cum se desfăşoară în zilele noastre la Ruginoasa.
În sprijinul acestei afirmaţii mai aducem încă un argument şi anume prezenţa unui animal patruped cu coarne numit Turcă în cadrul colindelor cetelor de feciori de an nou, care derivă dintr-o ispravă a lui Karttikeya şi anume omorârea demonului-bivol numit Taraka. În amintirea uciderii lui Taraka de către zeul victorios al războiului şi fertilităţii, deopotrivă, feciorii colindători de astăzi participă la uciderea Turcii, o moarte violentă, prin lovire cu ciomagul, înecare sau împuşcare (săgetare).
Am lăsat mai la urmă încercările de explicare a numelui de Malanca, sub care se păstrează astăzi sărbătoarea de la Ruginoasa, arătând aici că la mijloc poate fi o metateză de la Mancala, la rându-i o transcriere incorectă a lui Mangala, care nu este decât un alt nume al lui Karttikeya şi totodată numele planetei Marte în hinduism.
Nu ar fi singura dovadă că la geţi zeul războiului se mai numea şi Mangala, toponimul Mangalia o demonstrează.
Mai arătăm că, în ciclul Novăceştilor, se mai păstrează amintirea unui copil de ţâţă, de o putere uriaşă, abandonat de mama lui în adâncimi de codru, în sihla munţilor, cu un topor de fier de cincizeci de oca alături, ca jucărie şi armă de luptă:
În munţii Mohanului,
În codrii Catrinului,
La floarea vijdeiului,
Sub un fag cu vârfu înalt
Şi la poale înrotat,
Un copil mic e culcat,
De trei zile e născut,
Num-o dată ţâţ-a supt,
Mama sa l-a lepădat,
Căci nu s-a fost cununat,
Dar a pus pe lângă el
Un toporel mititel,
De cincizeci d-oca de fer,
Să se apere cu el!
Şi copilul, când durmea,
Şi suflarea-i ieşea,
Poalele de-a fagului
Spre-nălţimea vârfului
Ca de viscol se izbea,
Iar când sufletul-şi trăgea,
Poalele de-a fagului,
Spre faţa pământului,
Pân’ la gură-i ajungea
Ca şi Karttikeya, alăptat de cele şase apsara-pleiade, copilul de o forţă uriaşă, mânuind cu dezinvoltură un topor gigantic de cincizeci de kilograme, din cântecele novăceşti, după aducerea lui în cetate, este alăptat de mai multe femei, iar, după cum afirmă textul, treizeci nu-i ajung ca să-l sature.
Se află aici arhetipul copilului cosmic, alăptat de ploi, crescut departe de mama sa şi de tatăl său – cuplul divin suprem, şi care la un moment dat intră, printr-o împrejurare sau alta în cetatea cerească, pentru a-şi cunoaşte părinţii, iar momentul întâlnirii era sărbătorit de geţi printr-un ritual aparent violent, războinic, pe potriva atribuţiilor care-i revin zeului.
Mai întâi are loc o întâlnire cu tatăl patern, în ciclul de care vorbim, însuşi bătrânul Novac, iar această întâlnire are caracterul unei lupte, moment în care copilul grozav îi învinge pe rând pe locotenenţii tatălui – Gruia şi Ioviţă. Întâlnirea cu mama are loc mult mai târziu, după spusele lui Herodot (vezi paragraful de mai sus) care descrie ritualul de la Papremis (Egipt): zeul ajunsese la vârsta bărbăţiei, adică la majorat, vârstă pe care o au tinerii participanţi la bătaia cu ciomege de la Ruginoasa.
Este vârsta care face trecere de la copilărie la bărbăţie, când adolescenţii devin adulţi, având dreptul să ia cuvântul şi să-şi spună părerea în adunările săteşti ori să participe la războaie dacă le era predestinată o carieră a armelor şi, lucru foarte important, puteau să-şi întemeieze o familie.
Sunt două aspecte distincte în tot acest ritual: ascunderea pleiadelor de pe cer, din octombrie până în mai, echivala cu perioada când tinerii primeau o iniţiere războinică paternă, în spaţii retrase, în păduri, iar apariţia pe cer a pleiadelor însemna revenirea în societate, ca tineri maturi gata să cunoască femininul cosmic, indiferent că este vorba de mamă ori de viitoarea soţie, iar acest ultim aspect este întărit de declaraţiile bătrânilor din Ruginoasa cum că tinerii consideraţi învingători au dreptul să-şi aleagă cele mai frumoase fete.
Crăciunul relevă numeroase reminiscenţe folclorice de ordin mitologic, deoarece este sinteza tuturor solemnităţilor, cutumelor, datinilor şi riturilor ciclului păgân al Sărbătorilor de Iarnă, consacrate cultului soarelui şi, totodată, cultului morţilor.
Numele de Crăciun provine de la indo-europeanul kro-cul, adică butuc.
Ca divinitate arhaică, Bătrânul Crăciun este înfăţişat printr-un strămoş de o vârstă nedeterminată, pe chipul căruia timpul a încremenit – o fizionomie de mască milenară. Imaginea lui simbolică face parte iniţial din galeria arheilor divini ce au instaurat a doua gerontocraţie fratriarhală după modalul primei, cea a Fârtaţilor.
Crăciun este o făptură sacră care simbolizează prin excelenţă tipul creator, în care toate se făceau şi desfăceau. În mitologia geto-dacă este reprezentat printr-un strămoş care simbolizează echilibrul elementelor în stadiul facerii lor, al începutului procesului celor necreate şi nedate în vileag. Pe pământ marchează ierofania timpului sacru în cadrul Solstiţiului de Iarnă, a capului de an sau răstimpul dintre doi ani.
Colindele
Colindele autohtone seamănă, în ansamblul lor, cu dharma indiana (adică cu legea nescrisă indiană), fiind, în epoca dacică, recitate în public.
Cercetări comparativ-istorice au fost întreprinse asupra conţinuturilor şi expresiei între colindele de Crăciun şi imnurile vedice. Cercetătorul lor a ajuns la concluzia că în străvechile colinde dacice s-au introdus elemente iudeo-creştine în ultimele trei secole ale erei noastre. După dânsul, „cuvintele de substrat din colind dezvăluie străvechimea lor“. El se referă la cuvintele din introducere sau din refrenele unor colinde de Crăciun : „C-aşa-i legea din bătrâni,/ din batrâni, din oameni buni,/ să se dea la sânt Crăciun/ un colac şi-un vinat bun (G. Pogor, Despre Colinde)”.
Crăciunul şi cultul solar
Între cultul strămoşilor şi moşilor ca divinităţi domestice ale căminului şi spiţelor de neam şi cultul Soarelui există o corelaţie mitică străveche, care în forme evoluate s-a menţinut până în pragul secolului al XIX-lea.
Cultul strămoşilor şi moşilor s-a îngemănat treptat cu cultul Soarelui, astfel încât mitologia gerontolatrică a devenit cosubstanţială cu mitologia solară.
Crăciunul cuprinde în el elemente semnificative din cultul Soarelui. Cele mai însemnate probe pentru aceasta sunt:
1) arderea butucului în noaptea de Crăciun;
2) datina roatelor de foc cărora li se dau drumul pe costişă în noaptea de Crăciun;
3) focurile care se fac în dimineaţa de Crăciun;
4) colacii de Crăciun care imită forma Soarelui.
Crăciun şi cultul bradului
Între bătrânul zeu Crăciun şi bradul sacru, relaţia este foarte veche, anterioară erei noastre. Pomul de Crăciun este un brad împodobit, substitut al zeului adorat în ipostază fitomorfă, care moare şi renaşte la sfârşit de an, în preajma Solstiţiului de Iarnă, sinonim cu butucul de Crăciun. Pomul de Crăciun s-a suprapus peste un mai vechi obicei al incinerării butucului (zeul mort) în noaptea de Crăciun, simbolizând moartea şi renaşterea divinităţii şi a anului la Solstiţiul de Iarnă.
Asemănător păsărilor, fetele şi băieţii trebuiau să se întâlnească, să facă 
Spiritualitate Daco-Românească 