Perioada dintre 1 şi 9 (12) martie este cunoscută în popor sub denumirea de Zilele Babei Dochia sau Zilele Babelor. Vom încerca să aflăm dacă există vreo legătură între Baba Dochia şi obiceiul purtării mărţişorului, marţului sau mărţiguşului.

Se spune că tare demult trăia pe Pământ o babă foarte urâtă şi foarte rea. Într-o zi, baba şi-a trimis nora să prefacă lâna albă în lână neagră; într-o altă zi, să-i aducă fragi copţi, deşi încă nu se terminase luna lui Făurar, şi câte şi mai câte nu-i cerea hârca bietei fete. De fiecare dată însă nora reuşea imposibilul, fiind ajutată ba de Dumnezeu, ba de Sânpetru, ba de un flăcău frumos, numit Martie. Văzând cum stau lucrurile, amăgită şi de un Soare arzător, Baba Dochia, Înrăită şi de iarnă obosită, / Vru să suie-n plai / Ca-n luna lui mai!. Nu a uitat să-şi ia cu ea oile, dar şi nelipsitele nouă (sau 12) cojoace; potrivit legendei, umblând cu oile prin pădure, (baba) torcea lână din furcă şi găsind o para (ban vechi, de origine turcească) i-a făcut o bortă, legând-o cu un fir de lână… De atunci s-a lăţit obiceiul mărţişorului. Finalul legendei, cu transformarea babei în stană de piatră din cauza îndărătniciei ei, este arhicunoscut. Trebuie precizat însă că această legendă prezintă, în plan simbolic, opoziţia mitică dintre iarnă şi vară, dintre frig şi căldură, dintre întuneric şi lumină, legenda folosindu-se de un conflict mult mai evident, anume acela dintre soacră şi noră. Nu în ultimul rând, amintim de complexul din masivul Ceahlău, munte sacru, unde Stânca Dochiei este înconjurată de multe alte stânci mai mici (pe traseul dintre Cabana Dochia şi Izvorul Muntelui, prin Jgheabul cu Hotaru).

Ziua Babei Dochia trebuia să fie ţinută, numai torsul fiind permis; unele femei credeau că fierbând bostan alb şi dându-l de pomană de sufletul Dochiei mai puteau munci şi altceva. Fetele mari care nu-şi doreau soacre rele se sileau din răsputeri să nu muncească deloc pe 1 martie; oricum, motivaţia celor care nu lucrau în această zi era aceea că altfel Baba Dochia s-ar fi mâniat şi mai tare, scuturându-şi cojoacele vreme de nouă zile la rând!

Aşadar, sub chipul soacrei Dochia ar trebui să vedem Anul Vechi sau Marea Zeiţă a Pământului, o divinitate arhaică stăpână a elementelor naturii, învinsă de Anul Nou, reprezentat de o noră plină de vitalitate, asemenea noului anotimp. Datorită acestei lupte înverşunate, perioada de la începutul lunii martie era socotită una încărcată de sacralitate negativă, acum dezlănţuindu-se energii nefaste, de care, în mare parte, e vinovat Soarele primăvăratec. Bineînţeles, acţiunea Soarelui era resimţită în special de cei tineri; de aceea, aceştia trebuiau protejaţi, apărarea cea mai frecventă fiind aceea oferită de mărţişor. În această ipostază, mărţişorul contracara, se spune, funcţia distructivă a Soarelui alb de primăvară (închipuit de un bănuţ de argint), orbitor şi rece.

În multe zone ale ţării, mărţişorul nu se punea la 1 martie, ci atunci când apărea pe bolta cerească Craiul Nou (luna nouă). Mărţişorul tradiţional nu era altceva decât un fir compus din alte două fire răsucite, culorile iniţiale fiind albul şi negrul, apoi albul şi albastrul şi, mai târziu, albul şi roşul. Adesea, de acest fir împletit se agăţa o monedă găurită de argint, aur sau aramă, în acest chip mărţişorul fiind pus de părinţi copiilor spre a fi apăraţi de bolile pe care le aduce primăvara. Aşadar, mărţişorul a fost iniţial o amuletă, un talisman, puterea lui regăsindu-se mai ales în firele răsucite, care, se crede, apărau de duhurile rele, strămoşii noştri crezând cu tărie în protecţia oferită de firele împletite şi de noduri; pe de altă parte, firele simbolizau funia anului, cu iarna şi vara îngemănate.

În ultimele secole, mărţişorul a fost purtat de fetele mari şi nevestele tinere pentru a fi sănătoase şi curate ca argintul, albe şi rumene ca florile şi pentru a nu le pârli Soarele de primăvară, crezându-se că Cine poartă mărţişoare, / Nu mai e pârlit de Soare!. Însă, pe vremuri, mărţişorul era pus în locuri sensibile ale corpului, la băieţi acestea fiind încheieturile mâinilor şi picioarelor, iar la fetiţe şi fetele mari în special gâtul. Obiceiul cerea ca mărţişorul să fie pus de mame înainte de răsăritul Soarelui sau măcar o dată cu înroşirea lui. Era purtat obligatoriu cel puţin nouă zile sau până la apariţia pe cer a lunii pline sau până la venirea berzelor sau până la înflorirea unor pomi sau, cel mai târziu, până la Rusalii. La scoatere, firele erau puse pe ramurile înflorite ale unui copac, cu bănuţii găuriţi cumpărându-se caş proaspăt, pâine albă şi vin roşu, mai ales fetele crezând că se vor face albe ca şi caşul şi rumene ca vinul. Oricum, mărţişorul, în opinia tuturor, aducea noroc celui care îl purta cu demnitate.

Zilele începutului de martie ne amintesc de Anul Nou serbat primăvara, daco-românii făcând acest lucru până în veacul al XVII-lea. Ca la orice început, se poate prevesti ceea ce va urma. Astfel, înainte de 1 martie, îndeosebi femeile îşi aleg o zi din cele nouă; după cum era vremea în ziua respectivă, aşa urma să fie şi traiul lor. Alteori, în acelaşi mod, aflau flăcăii cum avea să le fie nevasta. Uneori, primele patru zile închipuiau cele patru anotimpuri, după cum era vremea acum aşa urmând a fi şi anotimpul respectiv. Dacă pe 1 martie era timp frumos, toată primăvara va fi la fel, ploaia din această zi anunţând un an îmbelşugat. Mai amintim şi faptul că uşile şi ferestrele ar trebui lăsate larg deschise acum pentru a intra aerul de primăvară, iar cei care nu vor să aibă purici peste an trebuie să mănânce multă urzică.

În final, mai precizăm că originea acestei sărbători ar fi, după unii etnologi, romană, iar după alţii traco-dacă (cel mai probabil a doua variantă). Întâlnită numai în sud-estul Europei şi în Italia, sărbătoarea are ca punct de plecare străvechi practici rituale, făcând parte dintr-un scenariu mult mai amplu care urmărea înnoirea anului primăvara, la naşterea şi moartea simbolică a Babei Dochia, întruchipare a Marii Zeiţe a Pământului.

Informaţiile prezentate pot fi verificate în Marcel Lutic, Timpul sacru. Sărbătorile de altădată, Editura Fundaţiei Academice AXIS, Iaşi, 2006. Completările îmi aparţin. Vă recomand şi acest articol apărut pe Thracia.

Deşi aprinderea rituală a focurilor nu este legată numai de marcarea scurgerii sezonale şi anuale a timpului, constatăm că majoritatea ocaziilor când au loc aceste spectaculoase ceremonii sunt concentrate la solstiţii (Sânziene, sărbătorile de iarnă), echinocţii (Blagoveştenie, Măcinici – sărbătoare populară care coincidea, până la reforma calendarului din anul 1924, cu echinocţiul de primăvară – Lăsatul Secului, Florii, Joimari, Paşte – sărbători echinocţiale mişcate de sărbătoare mobilă a Paştelui), la schimbarea anotimpurilor (Sângiorz, Sâmedru).

Aflându-se la jumătatea distanţei dintre ecuator şi polul nord (paralela de 45º latitudine nordică intersectează aproximativ centrul ţării), România are ierni aspre, bine marcate climatic şi meteorologic şi veri când Soarele nu reuşeşte întotdeauna să coacă suficient recoltele din zonele carpatice şi subcarpatice. De aceea, semnificaţia calendaristică a focurilor rituale la latitudinea noastră geografică capătă mai mare greutate decât în zonele mediteraneene, tropicale şi subtropicale unde prin căldura şi insolaţia excesivă, Soarele este considerat uneori distrugător al recoltelor. Locul Soarelui în obiceiurile şi tradiţiile populare din zonele temperate, polare şi subpolare este luat în zonele tropicale, subtropicale şi, în parte, în zonele mediteraneene de către Lună. Persistenţa calendarelor lunare la unele popoare care trăiesc în zonele aride şi călduroase nu este străină de trăsăturile specifice ale climatului.

Aprinderea focurilor la solstiţii, echinocţii şi la marile schimbări ale anotimpurilor (iarnă – vară la Sângiorz, vară – iarnă la Sâmedru) sunt probe sigure că strămoşii noştri efectuau observaţii astronomice pentru a-şi fixa, în raport cu aştrii, principalele sărbători.

Deşi Soarele pare slăbit la solstiţiul de iarnă (ziua şi insolaţia cea mai mică din întreg anul), optimismul, bucuria şi entuziasmul oamenilor se dezlănţuie întrucât din această zi astrul începe să-şi recâştige puterile pierdute, dovedindu-şi astfel invincibilitatea. Focul solstiţial poate fi considerat o încercare a oamenilor de a ajuta Soarele, sprijinindu-l în urcuşul său pe cer. Astfel are loc aprinderea focului în momentul în care lumina marelui astru începe să crească.

Până de curând muscelenii obişnuiau „să îngroape Anul Vechi”, pe dealuri, în jurul focului, iar în Oltenia colindătorii să scarmene cu beţele în focul de pe vatră în timpul colindatului. Sărbătorile de iarnă oferă numeroase prilejuri pentru aprinderea focurilor rituale: Crăciun, noaptea de Anul Nou, dimineaţa zilei de Anul Nou, Bobotează. Uneori se afumă vitele, iar alteori se sare peste focuri. Probabil că numai frigul şi condiţiile meteorologice nefavorabile au decis ca unele focuri rituale de la solstiţiul de iarnă să aibă loc în casă, unde se ard lemne (buturugi) netăiate cu securea, amplificând caracterul de sărbătoare familială şi domestică, în puternic contrast cu focurile aprinse la solstiţiul de vară, în afara locuinţelor, în spaţii deschise.

Aprinderea focurilor, mai ales în cazul sărbătorilor solstiţiului de iarnă, presupune şi stingerea lor rituală. Stingerea luminilor la miezul nopţii din pragul Anului Nou însumează numeroase practici şi credinţe arhaice ce simbolizau la cei vechi haosul şi moartea Anului Vechi, fără de care nu ar fi posibilă naşterea Anului Nou.

Informaţiile prezentate pot fi verificate în Ion Ghinoiu, Sărbători şi obiceiuri româneşti.