Perioada dintre 1 şi 9 (12) martie este cunoscută în popor sub denumirea de Zilele Babei Dochia sau Zilele Babelor. Vom încerca să aflăm dacă există vreo legătură între Baba Dochia şi obiceiul purtării mărţişorului, marţului sau mărţiguşului.

Se spune că tare demult trăia pe Pământ o babă foarte urâtă şi foarte rea. Într-o zi, baba şi-a trimis nora să prefacă lâna albă în lână neagră; într-o altă zi, să-i aducă fragi copţi, deşi încă nu se terminase luna lui Făurar, şi câte şi mai câte nu-i cerea hârca bietei fete. De fiecare dată însă nora reuşea imposibilul, fiind ajutată ba de Dumnezeu, ba de Sânpetru, ba de un flăcău frumos, numit Martie. Văzând cum stau lucrurile, amăgită şi de un Soare arzător, Baba Dochia, Înrăită şi de iarnă obosită, / Vru să suie-n plai / Ca-n luna lui mai!. Nu a uitat să-şi ia cu ea oile, dar şi nelipsitele nouă (sau 12) cojoace; potrivit legendei, umblând cu oile prin pădure, (baba) torcea lână din furcă şi găsind o para (ban vechi, de origine turcească) i-a făcut o bortă, legând-o cu un fir de lână… De atunci s-a lăţit obiceiul mărţişorului. Finalul legendei, cu transformarea babei în stană de piatră din cauza îndărătniciei ei, este arhicunoscut. Trebuie precizat însă că această legendă prezintă, în plan simbolic, opoziţia mitică dintre iarnă şi vară, dintre frig şi căldură, dintre întuneric şi lumină, legenda folosindu-se de un conflict mult mai evident, anume acela dintre soacră şi noră. Nu în ultimul rând, amintim de complexul din masivul Ceahlău, munte sacru, unde Stânca Dochiei este înconjurată de multe alte stânci mai mici (pe traseul dintre Cabana Dochia şi Izvorul Muntelui, prin Jgheabul cu Hotaru).

Ziua Babei Dochia trebuia să fie ţinută, numai torsul fiind permis; unele femei credeau că fierbând bostan alb şi dându-l de pomană de sufletul Dochiei mai puteau munci şi altceva. Fetele mari care nu-şi doreau soacre rele se sileau din răsputeri să nu muncească deloc pe 1 martie; oricum, motivaţia celor care nu lucrau în această zi era aceea că altfel Baba Dochia s-ar fi mâniat şi mai tare, scuturându-şi cojoacele vreme de nouă zile la rând!

Aşadar, sub chipul soacrei Dochia ar trebui să vedem Anul Vechi sau Marea Zeiţă a Pământului, o divinitate arhaică stăpână a elementelor naturii, învinsă de Anul Nou, reprezentat de o noră plină de vitalitate, asemenea noului anotimp. Datorită acestei lupte înverşunate, perioada de la începutul lunii martie era socotită una încărcată de sacralitate negativă, acum dezlănţuindu-se energii nefaste, de care, în mare parte, e vinovat Soarele primăvăratec. Bineînţeles, acţiunea Soarelui era resimţită în special de cei tineri; de aceea, aceştia trebuiau protejaţi, apărarea cea mai frecventă fiind aceea oferită de mărţişor. În această ipostază, mărţişorul contracara, se spune, funcţia distructivă a Soarelui alb de primăvară (închipuit de un bănuţ de argint), orbitor şi rece.

În multe zone ale ţării, mărţişorul nu se punea la 1 martie, ci atunci când apărea pe bolta cerească Craiul Nou (luna nouă). Mărţişorul tradiţional nu era altceva decât un fir compus din alte două fire răsucite, culorile iniţiale fiind albul şi negrul, apoi albul şi albastrul şi, mai târziu, albul şi roşul. Adesea, de acest fir împletit se agăţa o monedă găurită de argint, aur sau aramă, în acest chip mărţişorul fiind pus de părinţi copiilor spre a fi apăraţi de bolile pe care le aduce primăvara. Aşadar, mărţişorul a fost iniţial o amuletă, un talisman, puterea lui regăsindu-se mai ales în firele răsucite, care, se crede, apărau de duhurile rele, strămoşii noştri crezând cu tărie în protecţia oferită de firele împletite şi de noduri; pe de altă parte, firele simbolizau funia anului, cu iarna şi vara îngemănate.

În ultimele secole, mărţişorul a fost purtat de fetele mari şi nevestele tinere pentru a fi sănătoase şi curate ca argintul, albe şi rumene ca florile şi pentru a nu le pârli Soarele de primăvară, crezându-se că Cine poartă mărţişoare, / Nu mai e pârlit de Soare!. Însă, pe vremuri, mărţişorul era pus în locuri sensibile ale corpului, la băieţi acestea fiind încheieturile mâinilor şi picioarelor, iar la fetiţe şi fetele mari în special gâtul. Obiceiul cerea ca mărţişorul să fie pus de mame înainte de răsăritul Soarelui sau măcar o dată cu înroşirea lui. Era purtat obligatoriu cel puţin nouă zile sau până la apariţia pe cer a lunii pline sau până la venirea berzelor sau până la înflorirea unor pomi sau, cel mai târziu, până la Rusalii. La scoatere, firele erau puse pe ramurile înflorite ale unui copac, cu bănuţii găuriţi cumpărându-se caş proaspăt, pâine albă şi vin roşu, mai ales fetele crezând că se vor face albe ca şi caşul şi rumene ca vinul. Oricum, mărţişorul, în opinia tuturor, aducea noroc celui care îl purta cu demnitate.

Zilele începutului de martie ne amintesc de Anul Nou serbat primăvara, daco-românii făcând acest lucru până în veacul al XVII-lea. Ca la orice început, se poate prevesti ceea ce va urma. Astfel, înainte de 1 martie, îndeosebi femeile îşi aleg o zi din cele nouă; după cum era vremea în ziua respectivă, aşa urma să fie şi traiul lor. Alteori, în acelaşi mod, aflau flăcăii cum avea să le fie nevasta. Uneori, primele patru zile închipuiau cele patru anotimpuri, după cum era vremea acum aşa urmând a fi şi anotimpul respectiv. Dacă pe 1 martie era timp frumos, toată primăvara va fi la fel, ploaia din această zi anunţând un an îmbelşugat. Mai amintim şi faptul că uşile şi ferestrele ar trebui lăsate larg deschise acum pentru a intra aerul de primăvară, iar cei care nu vor să aibă purici peste an trebuie să mănânce multă urzică.

În final, mai precizăm că originea acestei sărbători ar fi, după unii etnologi, romană, iar după alţii traco-dacă (cel mai probabil a doua variantă). Întâlnită numai în sud-estul Europei şi în Italia, sărbătoarea are ca punct de plecare străvechi practici rituale, făcând parte dintr-un scenariu mult mai amplu care urmărea înnoirea anului primăvara, la naşterea şi moartea simbolică a Babei Dochia, întruchipare a Marii Zeiţe a Pământului.

Informaţiile prezentate pot fi verificate în Marcel Lutic, Timpul sacru. Sărbătorile de altădată, Editura Fundaţiei Academice AXIS, Iaşi, 2006. Completările îmi aparţin. Vă recomand şi acest articol apărut pe Thracia.

Sântandrei este o mare divinitate dacică, peste care a fost suprapus „Sfântul Apostol Andrei”. Numele original al zeului dacic s-a pierdut, însă s-au păstrat tradiţiile legate de această sărbătoare. Este vorba despre o importantă divinitate precreştină, personificare a lupului. Noaptea de Sântandrei (29-30 noiembrie) şi ciclul de reînnoire a timpului, care coincid cu perioada calendaristică a Dionisiacelor Câmpeneşti şi cu fermentarea vinului în butoaie la popoarele tracice, păstrează numeroase urme precreştine.

Până la începutul secolului al XX-lea se organizau în Colinele Tutovei, în această noapte, petreceri de pomină ale tinerilor, asemănătoare cu Revelionul. Pentru a fi feriţi de acţiunea malefică a moroilor şi strigoilor, tinerii camuflau şi ungeau cu mujdei de usturoi ferestrele şi uşile casei unde se desfăşura petrecerea înainte de lăsatul serii. De altfel, sărbătoarea se numea, local, Noaptea Strigoilor, timp nefast, când strigoii vii îşi părăsesc trupurile fără ştirea lor, iar strigoii morţi ies din sicrie, morminte şi cimitire pentru a provoca suferinţe oamenilor, pocesc şi sug sângele celor vii, leagă sau iau puterea bărbaţilor, strică taurii, răspândesc molimele, fură sporul vitelor, se joacă cu lupii şi urşii etc. În acest timp, petrecerea tinerilor în vatra satului, numită şi Păzitul Usturoiului, era în toi.

Fetele aduceau câte trei căpăţâni de usturoi, le puneau laolaltă într-o covată pentru a fi păzite de o bătrână la lumina lumânării. Complet izolaţi de lumea din afară, stăpânită de forţele malefice, tinerii se distrau, cântau, jucau, beau, adesea peste măsură, mâncau, glumeau, ca la un adevărat revelion. Este de remarcat faptul că această izbucnire de bucurie se desfăşura chiar în postul Crăciunului. Dimineaţa, pe lumina zilei, tinerii ieşeau în curtea casei unde covata cu usturoi era jucată în mijlocul horei de un flăcău. Se împărţea usturoiul şi, în mare veselie, se întorceau pe la casele lor. Începea un nou an. Usturoiul privegheat se păstra ca ceva sfânt, la icoană, şi se folosea peste an ca leac pentru vindecarea bolilor, pentru prinderea farmecelor şi descântecelor ş.a.

La cei vechi, moartea şi renaşterea divinităţii adorate şi deci a timpului anual cu care aceasta se confunda, era adeseori substituită de un sacrificiu sacru (pom, animal, pasăre, om şi chiar a unui obiect însufleţit simbolic). Un obicei care atestă suprapunerea sărbătorii Apostolului Andrei peste Anul Nou dacic este cel atestat la românii din Transnistria, numit Bocetul Andreiului. Fetele, după confecţionarea unei păpuşi din cârpe, numită Andreiu, substitut al anului vechi, o aşezau pe laviţă (pat) ca pe un mort şi o jeleau. După părerea etnografilor, ar lipsi marele sacrificiu, jertfa rituală a animalului care personifică divinitatea, specifică oricărui început de an. Este posibil ca una din tradiţiile care a migrat de la Anul Nou dacic la Anul Nou contemporan, celebrat la solstiţiul de iarnă, să fi fost sacrificiul (stupid al) porcului. De altfel, unul din numele purtate de lup în zilele lui de celebrare, gădineţ, în special la Filipi, când începe împerecherea pentru înmulţire, este purtat şi de porcul tânăr, numit popular şi godin, godineţ.

Perioada calendarului popular cuprinsă între 14 noiembrie şi 7 decembrie, care adună laolaltă numeroase sărbători, obiceiuri, acte rituale şi practici magice dedicate lupului, este identificată, pe criterii etnologice, cu Anul Nou dacic. Multe din tradiţiile unor străvechi începuturi de an, precum Anul Nou agrar, celebrat primăvara, la Baba Dochia, şi Anul Nou dacic, celebrat toamna târziu, au migrat de-a lungul secolelor la solstiţiul de iarnă, unde sărbătorim azi Crăciunul, Anul Nou contemporan. Datele calendaristice ale sfinţilor moşi (Moş Crăciun, Moş Ajun, Moş Nicolae, Moş Andrei, Moş Martin) şi babă (Baba Dochia) indică în calendarul popular începuturi preistorice de an sau anotimpuri. Divinităţile ajunse la vârsta senectuţii sunt praguri ale timpului care marchează, simbolic, moartea anului vechi şi renaşterea anului nou. Sfinţii bătrâni, zei şi zeiţe ale Panteonului carpatic, au fost înlocuiţi de generaţia sfinţilor creştini, care le-au împrumutat nu numai locul (zilele) de celebrare, ci şi vârsta şi, în parte, atribuţiile. Din acest motiv calendarul popular românesc este populat de o lume fantastică de sfinţi îmbrăcaţi în haine precreştine (Sângiorz, Sântoader, Sântandrei etc.) şi de zei îmbrăcaţi în haine creştine (Crăciun). Spre deosebire de Anul Nou contemporan, unde apar Moş Ajun şi Moş Crăciun (24 şi 25 decembrie), reprezentări mitice care sugerează prin vârsta înaintată apropierea timpului morţii şi renaşterii după 365 de zile, 366 de zile în anii bisecţi, peste Anul Nou dacic au fost plasaţi alţi moşi, Moş Andrei (30 noiembrie) şi Moş Nicolae (6 decembrie), iar peste Anul Nou agrar o babă, Baba Dochia (1-9 martie, Zilele Babei Dochia).

Apariţia celor doi sfinţi-moşi, Moş Andrei şi Moş Nicolae, începutul iernii şi punerea în mişcare a haitelor de lupi sunt semne evidente de îmbătrânire şi degradare a timpului calendaristic. Ordinea se deteriorează neîncetat, ajungând în noaptea de 29 spre 30 noiembrie, în Noaptea Strigoilor, la starea simbolică de haos, cea de dinaintea creaţiei.

O importantă zi a lupului este fixată de tradiţie pe data de 30 noiembrie. În această zi lupul îşi poate îndoi gâtul ţeapăn, devine şi mai sprinten, astfel că prada, indiferent că este animal domestic sau om, nu mai are scăpare. Ca urmare, acum trebuia să se ia măsuri suplimentare de pază a vitelor şi să se efectueze diverse practici magice de apărare împotriva lupilor. Se considera că nici un alt moment al anului nu era atât de prielnic pentru transformarea oamenilor în pricolici, oameni cu înfăţişare de lupi sau câini, ca în ajunul şi în ziua de Sântandrei. Spre deosebire de vârcolaci care călătoresc prin văzduh, pricolicii se deplasează pe pământ. De asemenea, ei nu se întrupează în vietăţi sfinte (arici, oaie, cerb, porumbel, rândunică, albină), ci în lup, câine, porc, cal, bivol, pisică, şarpe sau broască.

Pentru pericolul ce l-ar fi adus strigoii, pricolicii şi lupii la Sântandrei, practicile de prevenire şi apărare erau asemănătoare cu cele efectuate la Sângiorz. Informaţiile etnografice nu atestă însă la Sântandrei aprinderea focurilor, fumigaţiile, stropitul şi scăldatul cu apă, strigătele şi producerea zgomotelor, pomenile pentru îmbunarea morţilor ieşiţi din morminte şi altele. Lipsesc, în general, practicile active de alungare a spiritelor malefice; alimentele rituale şi ungerea cu usturoi, ascunderea coaselor şi a limbilor de meliţă sunt mai mult acţiuni de apărare pasivă. Forţelor malefice nu li se declara război deschis, ca la Bobotează, Sângiorz, Joimari, Sânziene, întrucât şansa de izbândă era minimă în condiţiile în care puterea aliaţilor, întunericul şi frigul, creştea neîncetat până la solstiţiul de iarnă.

Motivele pentru care dacii şi-au ales ca totem lupul şi nu un alt animal, de pildă pe cel mai puternic dintre ele, ursul, sunt lămurite, în parte, de bogatul material etnografic românesc. Locuitorii satelor de munte, cei care au de-a face cu lupul, spun că la vederea lui simţi că ţi se ridică părul măciucă pe creştetul capului, în vreme ce sperietoarea fii cuminte că vine lupul este obişnuită pentru copiii neascultători. Într-adevăr, la latitudinea geografică a României lupul este cea mai feroce fiară.

După credinţele populare, în această perioadă calendaristică bogată în celebrări dedicate lupului, începe adevărata iarnă. Cu atât mai mult cu cât ciclul sărbătorilor cuprinse între 14 noiembrie şi 7 decembrie, deşi concentrează numeroase elemente rituale specifice unui scenariu de renovare a timpului, nu este legat de un sezon sau un an economic (agrar, pastoral), este evident că acest scenariu ritual ţine de un strat de credinţe foarte vechi.

Informaţiile sunt preluate din Sărbători şi obiceiuri româneşti de Ion Ghinoiu.