Ziua Ursului a fost ţinută de majoritatea popoarelor europene la aceeaşi dată: 2 februarie. Ursul a avut un rol calendaristic deosebit la populaţiile nordice, care l-au asimilat cu Luna. Schimbarea anotimpurilor indicată de urs prin dispariţie iarna şi apariţie bruscă primăvara a reprezentat probabil motivul pentru care acesta se numără printre animalele – oracol, de prevedere şi orientare în timp.

La latitudinea geografică a României, ursul este un animal specific zonelor carpatice, cu păduri întinse şi neumblate sau mai puţin umblate de om. Are nevoie de linişte, de stânci şi arbori dărâmaţi pentru a-şi construi bârlogul, de desişuri pentru adăpost pe timpul zilei şi o sursă de apă în apropiere. Ursul nu hibernează, aşa cum se crede; iarna se retrage în bârlog, întrucât deplasarea lui când se aşează zăpada în strat mai gros devine anevoioasă. Perioada de împerechere durează din aprilie până în iunie, iar durata gestaţiei e de 7-8 luni. Ursoaica fată în ianuarie – februarie, în condiţii grele, când trebuie să se mulţumească cu propriile rezerve de hrană acumulate în corp toamna. Masculul intră mai târziu în bârlog; dacă iarna este blândă şi toamna bogată în ghindă şi jir, el poate renunţa la adăpost. În schimb femela intră întotdeauna în bârlog, pe care îl părăseşte, în funcţie de mersul vremii, în martie – aprilie. Dacă nu sunt deranjaţi, urşii îşi păstrează adăpostul mai mulţi ani, în caz contrar îl strică şi îşi construiesc altă casă.

De multe ori, Ursului îi este atribuit caracter divin sau este asemuit cu omul: „Ursul îşi face căsuţă ca omul şi îşi aduce de toate; numai că nu are foc. În ziua aceea a lui, iarna, de Stretenie, iese din casă şi de vede că-i frig, ger tare, vine înapoi şi îşi sfarmă casa şi începe a umbla aşa prin pădure; dar de-i cald în ziua aceea, se bagă în colibă şi şede, că are să fie frig, are să fie primăvară geroasă. Mă rog, cum ştie el care e ziua lui şi că are să fie frig? Aşa-i de cuminte, dacă-i din om!” (Elena Niculiţă – Voronca, Datinile şi credinţele poporului român, adunate şi aşezate în ordine mitologică). Într-o legendă biografică, se spune că se trage dintr-un om care era morar sau cioban într-un sat. Mai răspândită este însă credinţa că urşii se îndrăgostesc şi trăiesc cu femei pe care le fură.

Se cunosc astfel de basme populare, atât la noi cât şi la alte popoare, în care ursul fură fete sau femei, le duce în coliba sa şi face copii jumătate om, jumătate urs, eroi semidivini cu puteri supraomeneşti. În Franţa, un asemenea erou se numeşte Jean de l’Ours, în Italia, Giuan Dell’Urs sau Giovanni Dell’Orso, sau Filemusso. La noi, în basmul Vasile a Popii (colecţia Al. Vasiliu), o ursoaică face un băiat „şi iaca cum era băietu, de la brâu în jos era urs, iară de la brâu în sus era trup de om frumos di n-avea păreche pe lumea cu soarele.” Într-o altă variantă (din colecţia Ion Nijloveanu): „ursoaica a născut un băiat, jumătate urs, jumătate om mirean. Iera puternic, dar nu ştia a vorbi. Vorbea alimăreşte ca animalele”. Pe lângă acest caracter divin al ursului (ursoaicei) să ţinem cont şi de faptul că reprezentarea unor zeiţe ca ursoaice este foarte veche. Numele capitalei Berna (Elveţia) vine de la acest cult al zeiţei ursoaice, preluat apoi de germani (Bär = urs). Astfel de reprezentări se găsesc şi în tradiţiile celtice, dar şi în cele româneşti, de vreme ce în mitocredinţe întâlnim legătura ursitoare – ursoaice şi ursit – urs. Moţii din Munţii Apuseni cred că „la naşterea copilului moţului trebuie să i se dea o linguriţă cu unsoare de urs, ca să poată rezista influenţei ursitoarelor care veghează la căpătâiul lui şi îi ţes viitorul.” I.A. Candrea în Graiu, datini, credinţe nota o formulă magică, din Moldova, pe care o rostea tânăra fată care voia să-şi afle ursitul, când punea un tacâm special pe masă, în noaptea de Anul Nou: „Urs, ursitul meu / Care-i dat de Dumnezeu / Vin şi stăi cu noi la masă!”

Caracterul divin (şi mai ales divinatoriu) al ursului se observă cel mai bine de ziua lui. S. Fl. Marian în Sărbătorile la români descria astfel această credinţă: „În Ziua Ursului, deşteptându-se din somnul său de peste iarnă, iese din vizuina sa între nouă şi zece ore înainte de amiază şi prinde a juca jur împrejur, ca într-o arie, prin neaua dinaintea vizuinii sale şi a se desfăta. Şi dacă în această zi, după cum cred şi spun românii din Banat, e senin şi soare şi ursul îşi vede umbra sa, atunci se bagă iarăşi în peştera sa şi mai doarme într-însa încă şase săptămâni, prevestind prin aceasta cum că atâtea săptămâni are să mai ţie iarna şi că în acest răstimp va fi tot aşa de mare ger ca şi mai-nainte; iar dacă afară e înnourat şi din cauza aceasta nu-şi vede umbra, atunci nu se vâră mai mult în vizuină, ci rămâne afară prevestind prin aceasta că iarna va înceta, gerul se va frânge şi se va întrerupe, că va fi timp frumos şi călduros, mai pe scurt că se va desprimăvăra.” Această credinţă o găsim la mai multe popoare şi trebuie pusă în relaţie cu multe alte credinţe după care animalele pot prevesti schimbarea vremii. Credinţa se întâlneşte la multe popoare din Europa: ruşi, ruteni, cehi, francezi, italieni, spanioli. Cehii spun: „Dacă la Stretenie e cald, ursul îşi drege vizuina; dacă-i ger, o dărâmă.” Francezii cred că „în ziua Chandeleur ursul iese şi se uită la cer şi dacă-i vreme frumoasă, se întoarce în vizuină; iarna va mai dura 40 de zile, dacă nu plouă sau ninge în acea zi.” Sicilienii cred că „în ziua de Candelora ursul de scutură şi, dacă vremea e frumoasă, atunci vai de pâmânt!”

Ursului ca animal totem nu i se spune pe nume ci este numit eufemistic „Moş Martin”, „Ăl bătrân” şi „Moş”. Mai ales apelativul de Moş trimite mai mult decât evident la strămoşii totemici. Spre deosebire de lup care are 35 de „zile ţinute”, ursul mai are doar o sărbătoare, la finele verii, numită Macavei. Ziua ursului, însă, se leagă şi de Filipi (în Muntenia şi Oltenia), care se ţin de lup.

Sărbătorile ursului au fost, probabil, atât de importante în spiritualitatea strămoşilor noştri, încât nu au putut fi clintite de reformele calendaristice oficiale de corectare a timpului. Cele mai importante zile ale Ursului, 2 februarie şi 1 august, împart anul în două părţi (anotimpuri) perfect egale. Datorită faptului că anul tropic este exprimat printr-un număr zecimal de zile (calendarele operează cu numere întregi de zile) şi în lipsa unor reforme oficiale de corectare a acestui ipotetic calendar, cele două sărbători au rămas în urmă faţă de echinocţii, repere stabile pentru calcularea timpului, cu aproximativ 40 de zile.

Invocarea ursului ca putere benefică la obiceiurile de naştere, când copilului de moţ trebuia să i se dea „o linguriţă de unsoare de urs ca acesta să poată rezista influenţei ursitoarelor, care veghează la căpătâiul lui şi îi ţes viitorul”, sau în Ţara Haţegului, unde moaşa unge copilul cu untură de urs pentru că atunci „va fi om tare”, la obiceiurile de înmormântare, unde apărea, la priveghi, şi masca de urs, în obiceiurile de iarnă (colindul cu ursul, masca de urs), în mantica şi medicina populară etc. sprijină ipoteza existenţei unei străvechi zeităţi dacice „ascunsă” în piele de urs, venerată de români până la începutul secolului al XX-lea. Lucia Apolzan ajunge la concluzia că mitologia ursului însumează trăsături a două zeităţi opuse: chtoniană şi uraniană. Se poate observa că ursul, „ca divinitate de pădure şi de munte, e legat de practicile tradiţionale atât de aspecte chtonice (retragerea în grote în timpul iernii şi revenirea o dată cu învierea naturii), cât şi de aspecte astrale (cunoaşterea semnelor cereşti, atribuţii uraniene). În credinţe şi practici, sacralitatea ursului întruchipează caractere bivalente, chtonian şi uranian, ca fenomene de sincretism provenind din străvechi mitologii”. În tradiţia românească, Moş Martin este mai degrabă folositor decât dăunător omului: influenţează în bine Ursitoarele la naşterea copilului; pruncii unşi cu untură de urs de moaşe cresc voinici şi sănătoşi; copilul bolnav de „sperietoare” este vindecat dacă se afumă cu păr de urs; bărbaţii „călcaţi de urs” primăvara nu-i mai doare spatele peste vară; sufletele oamenilor morţi erau întâmpinate, în nopţile de priveghi, de fantastice spirite ascunse sub măştile de urs etc. Adesea, dinţii Moşului se purtau ca talisman. Conform legendelor populare, Moş Martin ar fi fost, în vremuri imemoriale, un om obişnuit: morar sau păstor în satul său. În unele poveşti deşi este prezentat ca animal, are sentimente şi preocupări umane: iubeşte o femeie pe care o fură şi o duce la casa lui din pădure, este inteligent, îşi construieşte adăpost pentru iarnă (bârlogul), prevesteşte vremea friguroasă sau călduroasă etc. Un singur lucru nu ştie să facă: focul.

Surse:

Lucia Berdan, Totemism românesc

Ion Ghinoiu, Sărbători şi obiceiuri româneşti