Tot mai multe voci, care pretind a prezenta “istoria” neamului nostru multimilenar, evocă într-un ecou, ce se face din ce în ce mai simţit şi auzit, faptul că geto-dacii erau poligami, consumau carne şi cel, mai grav dintre toate, erau mari consumatori de alcool.

Pentru a demonstra odată pentru totdeauna că geto-dacii, ca şi neamurile germanice, celtice, baltice, cât şi alte triburi de sorginte tracă, nu consumau alcool, deoarece nu cunoşteau vreo băutură alcoolică în afară de “băutura zeilor” numită mied (Hydromel în franceză, Hidromiel în spaniolă, Idromele în italiană, Hidromel în portugheză, Mead în engleză, Miod în rusă, poloneză, norvegiană, suedeză, daneză, Med în ucraineană, Met în germană, Medovina în ceho-slovacă, sârbo-croată şi slovenă, Ezti-ur în bască, Sima în finlandeză, Hydromeli în latina clasică, Midus în letonă), vom cita o importantă sursă istorică de la începutul secolului I d.Hr.

Cea mai importantă dovadă o găsim în Geografia lui Strabon, mai exact în cartea a VII-a, capitolul III:

“[…] Elenii îi considerau pe geţi traci. Ei locuiau pe amândouă malurile Istrului; mă refer atât la geţi cât şi la mysieni. Ultimii erau de asemenea traci, iar în prezent ei poartă numele de moesi; de la ei se trag şi mysienii de astăzi, care trăiesc printre lydieni, frigieni şi troieni.

De altfel, înşişi frigienii sunt brigi, o seminţie tracă, după cum şi mygdonii, bebrycii, maedobithynii, bithynii şi thynii, bănuiesc că şi mariandynii.

Toţi aceştia au părăsit cu desăvârşire Europa, dar mysienii au rămas pe loc împreună (cu ceilalţi traci).

Părerea mea este că Poseidonios presupune corect că Homer desemnează cu acest nume pe mysienii din Europa (mă refer la cei din Tracia) când zice:

Ochii săi luminoşi înapoi îi intoarse să vadă

Ţara de traci populată, de acei ce înstruna sirepii,

Şi-a mysienilor, care de-aproape se bat. […]

Poseidonios spune că mysienii se feresc de produsele de carne, dintr-o anumită credinţă religioasă, de aceea nu se îngrijesc nici de creşterea animalelor. Ei se hrănesc cu miere, lapte şi brânză, trăind în pace, drept care sunt numiţi oameni evlavioşi faţă de zei şi capnobates.

Mai sunt traci care trăiesc fără femei; aceştia se numesc intemeietori.

Ei sunt socotiţi sfinţi, datorită cinstei lor, şi trăiesc fără teamă.

Pe toţi aceştia, îndeobşte poetul Homer îi numeşte “slăviţi mulgători de iepe, mâncători de lapte, fără viaţă şi cei mai drepţi oameni”.

Ei sunt porecliţi „fără viaţă” mai cu seama pentru că trăiesc fără femei, iar Homer socoteşte văduvia o viaţă numai pe jumătate, aşa cum numeşte poetul şi casa lui Protesilaos „înjumătăţită” pentru că el era văduv.

Mysienilor li se mai zice “luptători de aproape”, pentru că sunt ne-înfrânţi, fiind excelenţi războinici.

In cartea a XIII-a (a Iliadei) trebuie să se scrie “moesi, luptători de aproape” în loc de mysieni (pretinde Poseidonios).

Dar, negreşit, este temerar să se schimbe textul Homeric, socotit bun de-a lungul atâtor ani ce s-au scurs. Într-adevăr, e cu mult mai de crezut că aceştia au fost numiţi de la început mysieni şi că în prezent li s-a schimbat numele în moesi. Iar epitetul “fără viaţă” ar putea fi luat mai degrabă în sensul de “văduvi” decât de “nemâncaţi” sau “cu casele pe carute”. […]

Iar practica pythagoreica de a se abţine de la carne a rămas la ei ca o poruncă dată de Zamolxis. […]

De la hippemolgii slăviţi, băutorii de lapte, de mysii

Care de-aproape se bat, şi de abii cei plini de dreptate. […]


Cât despre informaţia care ne spune că:

“În scurt timp Deceneu însuşi a fost socotit pătruns de suflu divin, la fel cum am spus când am vorbit despre Zamolxis. Şi, în semn de supunere, geţii s-au lăsat înduplecaţi să taie viţa de vie şi să trăiască fără vin […]” nu se poate preciza exact o locaţie pentru aceşti “geţi”, cum de altfel nu se poate spune dacă este vorba despre tarabostes sau comati.


Probabil că o parte a nobilimii geto-dace apucase pe căi negative, datorită influenţei spurcate greceşti şi romane, sau poate că doar geto-dacii care au rămas în cetăţile de la Marea Neagra, să administreze teritoriile cucerite de împăratul Burebista, au început să practice aceasta ruşinoasă faptă, umilitoare pentru neamul tracilor nordici.

Aş mai dori să precizez că atât odryzii, cât şi alte triburi sudice de sorginte tracă, consumau vin şi diverse substanţe halucinogene, cum ar fi ciupercile fermecate, cânepa orientală sau chiar opiacee.

Toate aceste fapte au apărut târziu, datorită influenţei elene, şi mai târziu celei romane, dar şi diverselor culte orientale mythraice.

Aşadar, geto-dacii şi moesii, carpii şi costobocii, cât şi toate triburile “barbare” de la nord de Istru, nu consumau alcool, ci doar mied ca toţi “barbarii” nordici.

Aceste afirmaţii tendenţioase lansate la adresa strămoşilor noştri reprezintă nişte atacuri ce urmăresc degenerarea marelui nostru neam al geto-dacilor, cei mai drepţi şi mai viteji dintre traci!

Duşmanii noştri, poligami şi mari consumatori de alcool şi narcotice, par să fie invidioşi pe strămoşii noştri şi pe viaţa lor sacră, cât şi pe originea lor divină.


Articol scris de Kogaion

Gebeleizis sau Nebeleizis era Divinitatea Supremă a tracilor, fulgerul fiind una dintre armele pe care acesta le folosea.

El era reprezentat ca un bărbat chipeş, uneori cu barbă.

Gebeleizis provoca tunetele şi fulgerele.

În unele reprezentări acesta apare aşezat pe tron, iar în altele, în chip de călăreţ, având în mâna stângă un arc; un şarpe coboară spre capul calului. Mai este însoţit şi de un vultur cu corn. Vulturul ţine în cioc un peşte atunci când simbolizează singur Divinitatea amintită, iar în gheare are un iepure.

Acest zeu este stăpânul Cerului şi al Pământului, patronul aristocraţiei militare; el ar putea avea însă atribute Uraniene, solare. Zeul cel mare Gebeleizis mai este cunoscut şi sub numele de cavalerul trac Derzelas sau Derzis (alţii consideră cavalerul trac ca o apariţie mai târzie, un erou şi nu un Zeu).

Alteori Zeul apare în ipostaza de călăreţ luptător însoţit de un câine; el poarta o lance pe care o aruncă asupra unui porc mistreţ din fuga calului. Când nu este în ipostaza de luptător ori vânător el are trăsăturile unui călăreţ paşnic purtănd în mână o torţă ori un corn al abundenţei; uneori este reprezentat având trei capete (tricefal), asemenea câinelui însoţitor, alteori ca un Zeu binecuvântător, având primele trei degete ale mâinii drepte înălţate sau desfăcute iar celelalte strânse către podul palmei.

Apare în mărturiile epigrafice şi numismatice de la Histria şi Odesos (Varna) iar la Limanu (jud. Constanta) Derzelas apare calare, ca de altfel în ceramica de la Răcătău şi Zimnicea, tezaurele de la Bucureşti – Herăstrău şi Surcea (jud. Constanta).

Îl vom întâlni mai târziu în lumea antică la macedoneni – „călăreţul macedonean”, iar în Mitologia greacă sub numele de Zeus. Din Tracia, cultul lui Gebeleizis avea a pătrunde în Asia Mică prin secolul VII B.C., unde a fost asimilat de către armeni, devenind Divinitatea naţională a acestora, Vahagn sau zeul războiului, vestit pentru curajul cu care omora dragonii.

Vahagn era asociat cu trăsnetele şi fulgerele, fiind reprezentat ca un bărbat cu părul şi barba din flăcări, iar „ochii lui erau ca doi sori”. În sfârşit, Gebeleizis, sau cavalerul trac care se regăseşte în mitologia altor popoare ca Zeus sau Vanagh, a fost asimilat de către creştini drept… Sfântul Gheorghe!

Divinitatea supremă bărbătească a geto-dacilor, Gebeleizis, cunoscut mai târziu la tracii sub-Dunăreni sub numele, probabil grecizat, de Zbelsurdos, are o replică feminină, şi anume pe marea Zeiţă Bendis. Reprezentările vechi, descoperite în ultima vreme, ne-o înfăţişează sub chipul unei femei cu faţa rotundă, bucălată, cu pomeţii proeminenţi şi cu părul împletit în două cosiţe ori împărţit în două mari bucle ce-i încadrează faţa.

Să fie oare Zeiţa Bendis, cu cele două cosiţe blonde lăsate pe spate, precursoarea Ilenei Cosânzene din basmele de mai târziu ale românilor?

În anumite situaţii Zeiţa apare încadrată de două animale sacre cervidee sau de un cerb şi un şarpe. Marea Zeiţă Bendis era adorată de femeile trace, fiind Zeiţa Lunii, pădurilor şi… farmecelor.

La Costeşti a fost descoperit un cap al Zeiţei iar la Sarmizegetusa săpăturile au scos la iveală un medalion de lut ars (10 cm. în diametru şi 1,5 cm. în grosime), având un bust al Zeiţei cu tolba de săgeţi pe umăr; de asemeni, la Piatra Roşie s-a descoperit bustul ei din bronz, înalt de 14,7 cm. şi lat de 13 cm.

În afară de marele Zeu Gebeleizis şi marea Zeiţa Bendis, tracii au mai avut şi o Zeitate a focului şi vetrei, păzitoare a casei, respectiv Zeiţa Vesta (Hestia, Histia), în cinstea căreia casele tracilor se construiau dreptunghiulare, cu pereţii din piatră sau de lemn, podeaua din pământ bătătorit şi acoperişul “în două ape”.

Nu departe de Tartaria, în zona Crişurilor, au fost scoase la lumină şi urmele primelor locuinţe de suprafaţă datând din mileniul V B.C., deci cu o vechime de 7000 de ani!

Aceste tipuri de locuinţe, care se vor răspândi apoi în toata lumea, erau, se pare, rezultatul unui cult închinat acestei Zeiţe, pereţii având la început rolul de a proteja spaţiul sacru în mijlocul căruia se întreţinea focul aprins în vatră.

Mileniul IV B.C. nu a fost chiar unul norocos pentru noi, ne spun specialiştii, referindu-se la prăbuşirea punţii continentale ce lega Europa de Asia Mică, aceasta prăbuşindu-se sub apele Mediteranei, făcând loc unei mări noi, Marea Egee, şi generând o mulţime de insule mai mari sau mai mici.

Datorită existentei acestei punţi terestre de legătură, atât istoricii greci, cât şi alţii moderni au admis posibilitatea deplasării populaţiei trace din zona Pontico-Dunăreană spre sudul Peninsulei Balcanice şi de acolo, în Asia Mica, chiar în unele regiuni din jurul Mediteranei Răsăritene: Bytinia, Misia, Frigia, Troada, Lidia, etc. După cum se ştie, soarta acestor populaţii a fost diferită: unele s-au “rătăcit” printre alte seminţii şi s-au “pierdut” cu totul în marea groapă a Istoriei care se cheamă “uitarea” – hitiţii, de exemplu.

Alţii au dispărut la mari distanţe, cum este cazul troienilor, supravieţuitori despre care o legendă spune că Aeneas Tracul i-a călăuzit după “Apocalipsul” Cetăţii Troia până pe valea îngustă a Tibrului, unde aveau să preia în stăpânire cele şapte coline “eterne”, dându-le apoi nume tracice, “latine”.

Şi tot o legendă spune că, între timp, prin spaţiul Carpatic a apărut un cioban înţelept, Zalmoxis, care urma a prelua de la Zeiţa Hestia (sau Vesta) aşa-numitele „legi frumoase” – Codul Beleaginilor.

Sursa: NOI NU SUNTEM URMASII ROMEI – Dr. Napoleon Savescu

Preluat de aici.