Strămoşii noştri celebrau la echinocţiul de primăvară începutul Anului Nou agrar, din această străveche sărbătoare fiind păstrate până în ziua de azi o serie de ritualuri. Datorită schimbării calendarelor, însă, sărbătoarea actuală nu se mai suprapune cu momentul cosmic.

Din punct de vedere astronomic, echinocţiul din luna Martie marchează începutul primăverii în emisfera nordică a Pământului, iar în acest an va avea loc la data de 20 Martie, ora 11:44 UTC, ceea ce înseamnă 13:44, ora României. Termenul de echinox sau echinocţiu, cu provenienţă latină, s-ar traduce prin noapte egală, în această dată durata zilei fiind aproape egală cu cea a nopţii în toate colţurile planetei.

Echinocţiul din Martie marchează momentul în care Soarele străbate ecuatorul celest, adică linia imaginară trasată pe cer deasupra ecuatorului Terrei, de la sud la nord, aceasta petrecându-se în jurul datei de 20 sau 21 Martie, în fiecare an. Tot acum, axa de rotaţie a Pământului este perpendiculară pe linia imaginară care uneşte centrul Soarelui cu centrul Pământului. Mai multe informaţii interesante, inclusiv despre regresiunea echinocţiilor, puteţi citi, în limba engleză, la această adresă.

În funcţie de echinocţiul de primăvară, în emisfera nordică, se stabileşte şi data sărbătorilor Pascale, care celebrează, de fapt, învierea Zeilor Vegetaţiei şi renaşterea întregii Naturi. Se regăseşte şi cultul strămoşilor, legat de aceeaşi dată extrem de importantă. O scurtă trecere în revistă a modului în care se sărbătoreşte echinocţiul de primăvară în diferite culturi puteţi citi, tot în limba engleză, la adresa de aici.

În spiritualitatea daco-românească s-a păstrat data de 9 Martie care, pe Stil vechi, este plasată mai aproape de momentul cosmic celebrat. Este vorba, aşadar, despre ziua de Măcinici, hotar între iarnă şi vară, între zilele aprige ale Dochiei şi zilele călduroase ale Moşilor. La această dată s-au suprapus două sărbători de înnoire sezonieră a timpului: ultima zi a Babei Dochia când, conform tradiţiei, moare şi se preface în stană de piatră, şi prima zi a Moşilor, jertfiţi şi transformaţi în cenuşă pe rugul funerar.

Obiceiurile din ziua de Măcinici formează un scenariu ritual specific Anului Nou: prepararea alimentelor rituale (Sfinţi, Sfinţişori, Bradoşi); beţia rituală atestată de tradiţia populară, care susţine că e bine să bei în această zi 40 sau 44 de pahare de vin; Deschiderea Mormintelor şi porţilor Cerului; aprinderea Focurilor de Măcinici prin curţi şi grădini, în faţa caselor şi în câmp; purificarea oamenilor şi vitelor prin stropirea lor cu apă sfinţită; protecţia magică a caselor şi anexelor gospodăreşti prin înconjurarea lor cu cenuşa provenită de la Focurile de Măcinici; Bătutul Pământului cu Maiurile pentru alungarea frigului şi scoaterea căldurii; aşteptarea spiritelor morţilor cu scaune şi mese întinse la Focurile de Măcinici; observaţii şi previziuni meteorologice; aflarea norocului în noul an prin prepararea Turtei de Măcinici; credinţa că este un timp extrem de favorabil pentru prinderea vrăjilor şi farmecelor; încheierea Sâmbrei Plugului; Retezatul Stupilor; tăierea primelor corzi de viţă de vie şi altele. Scenariul de înnoire a timpului agrar este completat cu acte rituale şi obiceiuri efectuate în zilele cosmogonice care preced Măcinicii, Zilele Babei, sau care îi urmează, Zilele Moşilor. Sărbătoarea este cunoscută, sub diferite denumiri zonale, pretutindeni în teritoriul daco-românesc.

Măcinici se numesc şi spiritele moşilor şi strămoşilor celebrate în această zi. Figurile antropomorfe sau geomorfe, preparate din aluat în formă de opt (8) sau cerc, fierte în apă îndulcită cu miere şi cu adaos de miez de nucă, sunt mâncate sacramental cu această ocazie. Forma cifrei opt, reprezentare plastică a zeului indo-european antropomorf, şi a colăceilor, reprezentare a zeiţei geomorfe neolitice, ar fi supravieţuiri ale jertfelor umane, substitute divine în ceremoniile care marcau Anul Nou celebrat la echinocţiul de primăvară.

Datorită focurilor aprinse prin curţi şi grădini, satele din sudul ţării se confundă în dimineaţa zilei de 9 martie cu nişte nori de fum. Focurile care se aprind cu gunoaiele rezultate din curăţirea terenului şi anexelor gospodăreşti au, alături de caracterul ritual, şi un rol practic. Când focul se înteţeşte, membrii gospodăriei, în special tinerii, sar peste flăcări în aşa fel încât fumul să pătrundă printre haine. Obiceiul este consemnat şi în Transilvania sau în Banat, unde se zgândără şi se bate cu botele în el pentru încălzirea mai rapidă a timpului. Considerând că fumul rezultat de la aprinderea focurilor nu era suficient pentru alungarea şerpilor care ieşeau în această zi din ascunzişurile lor, se afumau cu o cârpă aprinsă cotloanele gospodăriei.

Practica magică efectuată de copii în ziua de Măcinici pentru alungarea frigului şi scoaterea căldurii din pământ, pentru sănătatea şi norocul oamenilor, se numea baterea pământului cu botele. În timp de copiii loveau pământul cu beţele sau ciomegele, strigau:

Intră frig şi ieşi căldură,

Să se facă vreme bună

Pe la noi pe bătătură!

(Muntenia, Oltenia)

Uneltele cu care copiii sau Moşii bat pământul ca să scoată căldura şi colţul ierbii sunt şi ele frecvent modelate din aluat şi mâncate sacramental în ziua de Măcinici. Prin Bucovina se obişnuia să se facă 40 de plăcinte cu varză, în aceste preparate trebuind neapărat să se afle miere şi nucă, care să asigure legătura viilor cu morţii, respectiv învierea prin moarte.

Forma preparatelor din aluat, precum şi numele lor (Măcinici, Sfinţi, Brăduleţi, Brânduşi, Bradoşi, Moşi de păresimi) au semnificaţii legate de începerea primăverii şi a unui nou ciclu calendaristic. La nici o altă sărbătoare calendaristică nu abundă copturile antropomorfe ca la Măcinici. Acestea arată, de cele mai multe ori, ca nişte păpuşi cu cap, ochi, nas, gură, mâini şi picioare, figurine în formă de om. În sudul ţării, formele antropomorfe din aluat, asemănătoare cifrei opt, nu erau coapte, ci numai uscate şi fierte în apa în care se adăugau zahăr şi miez de nucă. Foarte interesantă şi bogată în semnificaţii este ornamentarea unor copturi, în special a colacilor, cu cercuri mici, simbolul Soarelui ajuns în cursa sa anuală la echinocţiul de primăvară. Preparatele din aluat, indiferent de denumire, formă sau dacă sunt sau nu sfinţite, se dădeau întotdeauna de pomană şi reprezentau spiritele grâului aduse sacrificiu unei zeităţi solare.

Ziua aceasta era o sărbătoare a morţilor, când li se împărţeau nu numai măcinici ci şi fasole sleită, nuci, poame, alune. În unele sate din Muntenia se făcea un bradoş mai mare, în formă de om, cu gură, nas şi urechi, dar orb, denumit Uitata. Acesta era jucat de copii în jurul focului, făcut în bătătură, apoi uns cu miere şi mâncat. Funcţia funerară a zilei iese şi mai bine în evidenţă în satele bucovinene, unde se făceau praznice cu ocazia cărora se dădea celor adunaţi pomană câte un colăcel, lumină aprinsă şi un pahar de băutură.

Obiceiul de a bea 40 sau 44 de pahare de vin este o reminiscenţă a sărbătorilor bahice ale antichităţii. Oamenii credeau că vinul băut la Măcinici se transformă de-a lungul anului în sânge şi putere de muncă. Dacă cineva din satele în care se practica obiceiul nu putea bea atâtea pahare pline cu vin, trebuia să guste sau cel puţin să fie stropit cu vin. Beţia rituală avea loc, de obicei, noaptea, scopul principal fiind restabilirea forţelor vitale şi trezirea naturii la viaţă, băutura având, în acest caz, calitatea de ofrandă adusă morţilor.

Asemănător oricărui început de anotimp şi de an, în ziua de Măcinici se făceau numeroase pronosticuri meteorologice ale anului ce urma. De exemplu, dacă îngheaţă pământul spre ziuă, înseamnă că toamna nu vor fi brume, iar oamenii pot semăna păpuşoi cât de târziu, că tot se vor coace foarte bine; dar dacă nu îngheaţă, atunci înseamnă că toamna pică bruma devreme şi din cauza asta oamenii trebuie primăvara să semene cât mai devreme. De asemenea, se crede că aşa cum va fi timpul în ziua de Măcinici, aşa va fi toată primăvara.

Multe alte informaţii legate de această sărbătoare, şi nu numai, puteţi găsi în lucrarea lui Marcel Lutic, Timpul sacru. Sărbătorile de altădată, dar mai ales în cea a lui Ion Ghinoiu, Sărbători şi obiceiuri româneşti.

Tot mai multe voci, care pretind a prezenta “istoria” neamului nostru multimilenar, evocă într-un ecou, ce se face din ce în ce mai simţit şi auzit, faptul că geto-dacii erau poligami, consumau carne şi cel, mai grav dintre toate, erau mari consumatori de alcool.

Pentru a demonstra odată pentru totdeauna că geto-dacii, ca şi neamurile germanice, celtice, baltice, cât şi alte triburi de sorginte tracă, nu consumau alcool, deoarece nu cunoşteau vreo băutură alcoolică în afară de “băutura zeilor” numită mied (Hydromel în franceză, Hidromiel în spaniolă, Idromele în italiană, Hidromel în portugheză, Mead în engleză, Miod în rusă, poloneză, norvegiană, suedeză, daneză, Med în ucraineană, Met în germană, Medovina în ceho-slovacă, sârbo-croată şi slovenă, Ezti-ur în bască, Sima în finlandeză, Hydromeli în latina clasică, Midus în letonă), vom cita o importantă sursă istorică de la începutul secolului I d.Hr.

Cea mai importantă dovadă o găsim în Geografia lui Strabon, mai exact în cartea a VII-a, capitolul III:

“[…] Elenii îi considerau pe geţi traci. Ei locuiau pe amândouă malurile Istrului; mă refer atât la geţi cât şi la mysieni. Ultimii erau de asemenea traci, iar în prezent ei poartă numele de moesi; de la ei se trag şi mysienii de astăzi, care trăiesc printre lydieni, frigieni şi troieni.

De altfel, înşişi frigienii sunt brigi, o seminţie tracă, după cum şi mygdonii, bebrycii, maedobithynii, bithynii şi thynii, bănuiesc că şi mariandynii.

Toţi aceştia au părăsit cu desăvârşire Europa, dar mysienii au rămas pe loc împreună (cu ceilalţi traci).

Părerea mea este că Poseidonios presupune corect că Homer desemnează cu acest nume pe mysienii din Europa (mă refer la cei din Tracia) când zice:

Ochii săi luminoşi înapoi îi intoarse să vadă

Ţara de traci populată, de acei ce înstruna sirepii,

Şi-a mysienilor, care de-aproape se bat. […]

Poseidonios spune că mysienii se feresc de produsele de carne, dintr-o anumită credinţă religioasă, de aceea nu se îngrijesc nici de creşterea animalelor. Ei se hrănesc cu miere, lapte şi brânză, trăind în pace, drept care sunt numiţi oameni evlavioşi faţă de zei şi capnobates.

Mai sunt traci care trăiesc fără femei; aceştia se numesc intemeietori.

Ei sunt socotiţi sfinţi, datorită cinstei lor, şi trăiesc fără teamă.

Pe toţi aceştia, îndeobşte poetul Homer îi numeşte “slăviţi mulgători de iepe, mâncători de lapte, fără viaţă şi cei mai drepţi oameni”.

Ei sunt porecliţi „fără viaţă” mai cu seama pentru că trăiesc fără femei, iar Homer socoteşte văduvia o viaţă numai pe jumătate, aşa cum numeşte poetul şi casa lui Protesilaos „înjumătăţită” pentru că el era văduv.

Mysienilor li se mai zice “luptători de aproape”, pentru că sunt ne-înfrânţi, fiind excelenţi războinici.

In cartea a XIII-a (a Iliadei) trebuie să se scrie “moesi, luptători de aproape” în loc de mysieni (pretinde Poseidonios).

Dar, negreşit, este temerar să se schimbe textul Homeric, socotit bun de-a lungul atâtor ani ce s-au scurs. Într-adevăr, e cu mult mai de crezut că aceştia au fost numiţi de la început mysieni şi că în prezent li s-a schimbat numele în moesi. Iar epitetul “fără viaţă” ar putea fi luat mai degrabă în sensul de “văduvi” decât de “nemâncaţi” sau “cu casele pe carute”. […]

Iar practica pythagoreica de a se abţine de la carne a rămas la ei ca o poruncă dată de Zamolxis. […]

De la hippemolgii slăviţi, băutorii de lapte, de mysii

Care de-aproape se bat, şi de abii cei plini de dreptate. […]


Cât despre informaţia care ne spune că:

“În scurt timp Deceneu însuşi a fost socotit pătruns de suflu divin, la fel cum am spus când am vorbit despre Zamolxis. Şi, în semn de supunere, geţii s-au lăsat înduplecaţi să taie viţa de vie şi să trăiască fără vin […]” nu se poate preciza exact o locaţie pentru aceşti “geţi”, cum de altfel nu se poate spune dacă este vorba despre tarabostes sau comati.


Probabil că o parte a nobilimii geto-dace apucase pe căi negative, datorită influenţei spurcate greceşti şi romane, sau poate că doar geto-dacii care au rămas în cetăţile de la Marea Neagra, să administreze teritoriile cucerite de împăratul Burebista, au început să practice aceasta ruşinoasă faptă, umilitoare pentru neamul tracilor nordici.

Aş mai dori să precizez că atât odryzii, cât şi alte triburi sudice de sorginte tracă, consumau vin şi diverse substanţe halucinogene, cum ar fi ciupercile fermecate, cânepa orientală sau chiar opiacee.

Toate aceste fapte au apărut târziu, datorită influenţei elene, şi mai târziu celei romane, dar şi diverselor culte orientale mythraice.

Aşadar, geto-dacii şi moesii, carpii şi costobocii, cât şi toate triburile “barbare” de la nord de Istru, nu consumau alcool, ci doar mied ca toţi “barbarii” nordici.

Aceste afirmaţii tendenţioase lansate la adresa strămoşilor noştri reprezintă nişte atacuri ce urmăresc degenerarea marelui nostru neam al geto-dacilor, cei mai drepţi şi mai viteji dintre traci!

Duşmanii noştri, poligami şi mari consumatori de alcool şi narcotice, par să fie invidioşi pe strămoşii noştri şi pe viaţa lor sacră, cât şi pe originea lor divină.


Articol scris de Kogaion

Puteţi vedea la adresa http://madalinamoewis.wordpress.com/2009/03/03/festivalul-martisorului-editia-v-iasi-in-imagini/

Perioada dintre 1 şi 9 (12) martie este cunoscută în popor sub denumirea de Zilele Babei Dochia sau Zilele Babelor. Vom încerca să aflăm dacă există vreo legătură între Baba Dochia şi obiceiul purtării mărţişorului, marţului sau mărţiguşului.

Se spune că tare demult trăia pe Pământ o babă foarte urâtă şi foarte rea. Într-o zi, baba şi-a trimis nora să prefacă lâna albă în lână neagră; într-o altă zi, să-i aducă fragi copţi, deşi încă nu se terminase luna lui Făurar, şi câte şi mai câte nu-i cerea hârca bietei fete. De fiecare dată însă nora reuşea imposibilul, fiind ajutată ba de Dumnezeu, ba de Sânpetru, ba de un flăcău frumos, numit Martie. Văzând cum stau lucrurile, amăgită şi de un Soare arzător, Baba Dochia, Înrăită şi de iarnă obosită, / Vru să suie-n plai / Ca-n luna lui mai!. Nu a uitat să-şi ia cu ea oile, dar şi nelipsitele nouă (sau 12) cojoace; potrivit legendei, umblând cu oile prin pădure, (baba) torcea lână din furcă şi găsind o para (ban vechi, de origine turcească) i-a făcut o bortă, legând-o cu un fir de lână… De atunci s-a lăţit obiceiul mărţişorului. Finalul legendei, cu transformarea babei în stană de piatră din cauza îndărătniciei ei, este arhicunoscut. Trebuie precizat însă că această legendă prezintă, în plan simbolic, opoziţia mitică dintre iarnă şi vară, dintre frig şi căldură, dintre întuneric şi lumină, legenda folosindu-se de un conflict mult mai evident, anume acela dintre soacră şi noră. Nu în ultimul rând, amintim de complexul din masivul Ceahlău, munte sacru, unde Stânca Dochiei este înconjurată de multe alte stânci mai mici (pe traseul dintre Cabana Dochia şi Izvorul Muntelui, prin Jgheabul cu Hotaru).

Ziua Babei Dochia trebuia să fie ţinută, numai torsul fiind permis; unele femei credeau că fierbând bostan alb şi dându-l de pomană de sufletul Dochiei mai puteau munci şi altceva. Fetele mari care nu-şi doreau soacre rele se sileau din răsputeri să nu muncească deloc pe 1 martie; oricum, motivaţia celor care nu lucrau în această zi era aceea că altfel Baba Dochia s-ar fi mâniat şi mai tare, scuturându-şi cojoacele vreme de nouă zile la rând!

Aşadar, sub chipul soacrei Dochia ar trebui să vedem Anul Vechi sau Marea Zeiţă a Pământului, o divinitate arhaică stăpână a elementelor naturii, învinsă de Anul Nou, reprezentat de o noră plină de vitalitate, asemenea noului anotimp. Datorită acestei lupte înverşunate, perioada de la începutul lunii martie era socotită una încărcată de sacralitate negativă, acum dezlănţuindu-se energii nefaste, de care, în mare parte, e vinovat Soarele primăvăratec. Bineînţeles, acţiunea Soarelui era resimţită în special de cei tineri; de aceea, aceştia trebuiau protejaţi, apărarea cea mai frecventă fiind aceea oferită de mărţişor. În această ipostază, mărţişorul contracara, se spune, funcţia distructivă a Soarelui alb de primăvară (închipuit de un bănuţ de argint), orbitor şi rece.

În multe zone ale ţării, mărţişorul nu se punea la 1 martie, ci atunci când apărea pe bolta cerească Craiul Nou (luna nouă). Mărţişorul tradiţional nu era altceva decât un fir compus din alte două fire răsucite, culorile iniţiale fiind albul şi negrul, apoi albul şi albastrul şi, mai târziu, albul şi roşul. Adesea, de acest fir împletit se agăţa o monedă găurită de argint, aur sau aramă, în acest chip mărţişorul fiind pus de părinţi copiilor spre a fi apăraţi de bolile pe care le aduce primăvara. Aşadar, mărţişorul a fost iniţial o amuletă, un talisman, puterea lui regăsindu-se mai ales în firele răsucite, care, se crede, apărau de duhurile rele, strămoşii noştri crezând cu tărie în protecţia oferită de firele împletite şi de noduri; pe de altă parte, firele simbolizau funia anului, cu iarna şi vara îngemănate.

În ultimele secole, mărţişorul a fost purtat de fetele mari şi nevestele tinere pentru a fi sănătoase şi curate ca argintul, albe şi rumene ca florile şi pentru a nu le pârli Soarele de primăvară, crezându-se că Cine poartă mărţişoare, / Nu mai e pârlit de Soare!. Însă, pe vremuri, mărţişorul era pus în locuri sensibile ale corpului, la băieţi acestea fiind încheieturile mâinilor şi picioarelor, iar la fetiţe şi fetele mari în special gâtul. Obiceiul cerea ca mărţişorul să fie pus de mame înainte de răsăritul Soarelui sau măcar o dată cu înroşirea lui. Era purtat obligatoriu cel puţin nouă zile sau până la apariţia pe cer a lunii pline sau până la venirea berzelor sau până la înflorirea unor pomi sau, cel mai târziu, până la Rusalii. La scoatere, firele erau puse pe ramurile înflorite ale unui copac, cu bănuţii găuriţi cumpărându-se caş proaspăt, pâine albă şi vin roşu, mai ales fetele crezând că se vor face albe ca şi caşul şi rumene ca vinul. Oricum, mărţişorul, în opinia tuturor, aducea noroc celui care îl purta cu demnitate.

Zilele începutului de martie ne amintesc de Anul Nou serbat primăvara, daco-românii făcând acest lucru până în veacul al XVII-lea. Ca la orice început, se poate prevesti ceea ce va urma. Astfel, înainte de 1 martie, îndeosebi femeile îşi aleg o zi din cele nouă; după cum era vremea în ziua respectivă, aşa urma să fie şi traiul lor. Alteori, în acelaşi mod, aflau flăcăii cum avea să le fie nevasta. Uneori, primele patru zile închipuiau cele patru anotimpuri, după cum era vremea acum aşa urmând a fi şi anotimpul respectiv. Dacă pe 1 martie era timp frumos, toată primăvara va fi la fel, ploaia din această zi anunţând un an îmbelşugat. Mai amintim şi faptul că uşile şi ferestrele ar trebui lăsate larg deschise acum pentru a intra aerul de primăvară, iar cei care nu vor să aibă purici peste an trebuie să mănânce multă urzică.

În final, mai precizăm că originea acestei sărbători ar fi, după unii etnologi, romană, iar după alţii traco-dacă (cel mai probabil a doua variantă). Întâlnită numai în sud-estul Europei şi în Italia, sărbătoarea are ca punct de plecare străvechi practici rituale, făcând parte dintr-un scenariu mult mai amplu care urmărea înnoirea anului primăvara, la naşterea şi moartea simbolică a Babei Dochia, întruchipare a Marii Zeiţe a Pământului.

Informaţiile prezentate pot fi verificate în Marcel Lutic, Timpul sacru. Sărbătorile de altădată, Editura Fundaţiei Academice AXIS, Iaşi, 2006. Completările îmi aparţin. Vă recomand şi acest articol apărut pe Thracia.

DRAGOBETE, zeu al dragostei cu data fixă de celebrare în acelaşi sat, dar variabilă de la zonă la zonă: 24 sau 28 februarie, 1 sau 25 martie. Identificat cu Cupidon, zeul dragostei în mitologia romană, şi cu Eros, zeul iubirii în mitologia greacă. Asemuit cu un flăcău frumos şi iubăreţ, acesta umblă prin pădure şi sărută fetele. La Dragobete, păsările nemigratoare se strâng în stoluri, ciripesc, se împerechează şi încep să-şi construiască cuiburile în care îşi vor creşte puii. Cele neîmperecheate rămân stinghere până în ziua de Dragobete a anului viitor.

Asemănător păsărilor, fetele şi băieţii trebuiau să se întâlnească, să facă Dragobetele, pentru a fi îndrăgostiţi pe parcursul întregului an. În satele unde se păstreaza obiceiul se poate auzi şi astăzi zicala: „Dragobetele sărută fetele”. Considerând că sărutul în ziua de Dragobete este de bun augur, fetele se lăsau şi chiar doreau să fie sărutate de băieţi. Dacă timpul era favorabil, fetele şi flăcăii se adunau în cete, schimbau cuvinte de dragoste, ieşeau la pădure hăulind şi chiuind pentru a culege primele flori ale primăverii. Ziua este aşteptată cu nerăbdare şi de femeile tinere, în special de femeile văduve care credeau că dacă atingeau cu mâna un bărbat străin, deveneau drăgăstoase şi dorite peste an. Din zăpada netopită până la Dragobete fetele şi nevestele tinere îşi făceau rezerve de apă cu care se spălau în anumite zile ale anului, pentru păstrarea frumuseţii.

Sursa

Anul trecut am creat acest fluturaş pe care l-am distribuit cu ocazia Dragobetelui. Iată şi ce gânduri am expus în această zi specială.

În spiritul tradiţiei milenare vă invit, dacă nu aţi făcut-o deja, să vedeţi şi materialul pus la dispoziţie pentru acest an de către Societatea Gebeleizis la adresa de aici.

Vă urez tuturor o primăvară frumoasă şi plină de iubire!

Ziua Ursului a fost ţinută de majoritatea popoarelor europene la aceeaşi dată: 2 februarie. Ursul a avut un rol calendaristic deosebit la populaţiile nordice, care l-au asimilat cu Luna. Schimbarea anotimpurilor indicată de urs prin dispariţie iarna şi apariţie bruscă primăvara a reprezentat probabil motivul pentru care acesta se numără printre animalele – oracol, de prevedere şi orientare în timp.

La latitudinea geografică a României, ursul este un animal specific zonelor carpatice, cu păduri întinse şi neumblate sau mai puţin umblate de om. Are nevoie de linişte, de stânci şi arbori dărâmaţi pentru a-şi construi bârlogul, de desişuri pentru adăpost pe timpul zilei şi o sursă de apă în apropiere. Ursul nu hibernează, aşa cum se crede; iarna se retrage în bârlog, întrucât deplasarea lui când se aşează zăpada în strat mai gros devine anevoioasă. Perioada de împerechere durează din aprilie până în iunie, iar durata gestaţiei e de 7-8 luni. Ursoaica fată în ianuarie – februarie, în condiţii grele, când trebuie să se mulţumească cu propriile rezerve de hrană acumulate în corp toamna. Masculul intră mai târziu în bârlog; dacă iarna este blândă şi toamna bogată în ghindă şi jir, el poate renunţa la adăpost. În schimb femela intră întotdeauna în bârlog, pe care îl părăseşte, în funcţie de mersul vremii, în martie – aprilie. Dacă nu sunt deranjaţi, urşii îşi păstrează adăpostul mai mulţi ani, în caz contrar îl strică şi îşi construiesc altă casă.

De multe ori, Ursului îi este atribuit caracter divin sau este asemuit cu omul: „Ursul îşi face căsuţă ca omul şi îşi aduce de toate; numai că nu are foc. În ziua aceea a lui, iarna, de Stretenie, iese din casă şi de vede că-i frig, ger tare, vine înapoi şi îşi sfarmă casa şi începe a umbla aşa prin pădure; dar de-i cald în ziua aceea, se bagă în colibă şi şede, că are să fie frig, are să fie primăvară geroasă. Mă rog, cum ştie el care e ziua lui şi că are să fie frig? Aşa-i de cuminte, dacă-i din om!” (Elena Niculiţă – Voronca, Datinile şi credinţele poporului român, adunate şi aşezate în ordine mitologică). Într-o legendă biografică, se spune că se trage dintr-un om care era morar sau cioban într-un sat. Mai răspândită este însă credinţa că urşii se îndrăgostesc şi trăiesc cu femei pe care le fură.

Se cunosc astfel de basme populare, atât la noi cât şi la alte popoare, în care ursul fură fete sau femei, le duce în coliba sa şi face copii jumătate om, jumătate urs, eroi semidivini cu puteri supraomeneşti. În Franţa, un asemenea erou se numeşte Jean de l’Ours, în Italia, Giuan Dell’Urs sau Giovanni Dell’Orso, sau Filemusso. La noi, în basmul Vasile a Popii (colecţia Al. Vasiliu), o ursoaică face un băiat „şi iaca cum era băietu, de la brâu în jos era urs, iară de la brâu în sus era trup de om frumos di n-avea păreche pe lumea cu soarele.” Într-o altă variantă (din colecţia Ion Nijloveanu): „ursoaica a născut un băiat, jumătate urs, jumătate om mirean. Iera puternic, dar nu ştia a vorbi. Vorbea alimăreşte ca animalele”. Pe lângă acest caracter divin al ursului (ursoaicei) să ţinem cont şi de faptul că reprezentarea unor zeiţe ca ursoaice este foarte veche. Numele capitalei Berna (Elveţia) vine de la acest cult al zeiţei ursoaice, preluat apoi de germani (Bär = urs). Astfel de reprezentări se găsesc şi în tradiţiile celtice, dar şi în cele româneşti, de vreme ce în mitocredinţe întâlnim legătura ursitoare – ursoaice şi ursit – urs. Moţii din Munţii Apuseni cred că „la naşterea copilului moţului trebuie să i se dea o linguriţă cu unsoare de urs, ca să poată rezista influenţei ursitoarelor care veghează la căpătâiul lui şi îi ţes viitorul.” I.A. Candrea în Graiu, datini, credinţe nota o formulă magică, din Moldova, pe care o rostea tânăra fată care voia să-şi afle ursitul, când punea un tacâm special pe masă, în noaptea de Anul Nou: „Urs, ursitul meu / Care-i dat de Dumnezeu / Vin şi stăi cu noi la masă!”

Caracterul divin (şi mai ales divinatoriu) al ursului se observă cel mai bine de ziua lui. S. Fl. Marian în Sărbătorile la români descria astfel această credinţă: „În Ziua Ursului, deşteptându-se din somnul său de peste iarnă, iese din vizuina sa între nouă şi zece ore înainte de amiază şi prinde a juca jur împrejur, ca într-o arie, prin neaua dinaintea vizuinii sale şi a se desfăta. Şi dacă în această zi, după cum cred şi spun românii din Banat, e senin şi soare şi ursul îşi vede umbra sa, atunci se bagă iarăşi în peştera sa şi mai doarme într-însa încă şase săptămâni, prevestind prin aceasta cum că atâtea săptămâni are să mai ţie iarna şi că în acest răstimp va fi tot aşa de mare ger ca şi mai-nainte; iar dacă afară e înnourat şi din cauza aceasta nu-şi vede umbra, atunci nu se vâră mai mult în vizuină, ci rămâne afară prevestind prin aceasta că iarna va înceta, gerul se va frânge şi se va întrerupe, că va fi timp frumos şi călduros, mai pe scurt că se va desprimăvăra.” Această credinţă o găsim la mai multe popoare şi trebuie pusă în relaţie cu multe alte credinţe după care animalele pot prevesti schimbarea vremii. Credinţa se întâlneşte la multe popoare din Europa: ruşi, ruteni, cehi, francezi, italieni, spanioli. Cehii spun: „Dacă la Stretenie e cald, ursul îşi drege vizuina; dacă-i ger, o dărâmă.” Francezii cred că „în ziua Chandeleur ursul iese şi se uită la cer şi dacă-i vreme frumoasă, se întoarce în vizuină; iarna va mai dura 40 de zile, dacă nu plouă sau ninge în acea zi.” Sicilienii cred că „în ziua de Candelora ursul de scutură şi, dacă vremea e frumoasă, atunci vai de pâmânt!”

Ursului ca animal totem nu i se spune pe nume ci este numit eufemistic „Moş Martin”, „Ăl bătrân” şi „Moş”. Mai ales apelativul de Moş trimite mai mult decât evident la strămoşii totemici. Spre deosebire de lup care are 35 de „zile ţinute”, ursul mai are doar o sărbătoare, la finele verii, numită Macavei. Ziua ursului, însă, se leagă şi de Filipi (în Muntenia şi Oltenia), care se ţin de lup.

Sărbătorile ursului au fost, probabil, atât de importante în spiritualitatea strămoşilor noştri, încât nu au putut fi clintite de reformele calendaristice oficiale de corectare a timpului. Cele mai importante zile ale Ursului, 2 februarie şi 1 august, împart anul în două părţi (anotimpuri) perfect egale. Datorită faptului că anul tropic este exprimat printr-un număr zecimal de zile (calendarele operează cu numere întregi de zile) şi în lipsa unor reforme oficiale de corectare a acestui ipotetic calendar, cele două sărbători au rămas în urmă faţă de echinocţii, repere stabile pentru calcularea timpului, cu aproximativ 40 de zile.

Invocarea ursului ca putere benefică la obiceiurile de naştere, când copilului de moţ trebuia să i se dea „o linguriţă de unsoare de urs ca acesta să poată rezista influenţei ursitoarelor, care veghează la căpătâiul lui şi îi ţes viitorul”, sau în Ţara Haţegului, unde moaşa unge copilul cu untură de urs pentru că atunci „va fi om tare”, la obiceiurile de înmormântare, unde apărea, la priveghi, şi masca de urs, în obiceiurile de iarnă (colindul cu ursul, masca de urs), în mantica şi medicina populară etc. sprijină ipoteza existenţei unei străvechi zeităţi dacice „ascunsă” în piele de urs, venerată de români până la începutul secolului al XX-lea. Lucia Apolzan ajunge la concluzia că mitologia ursului însumează trăsături a două zeităţi opuse: chtoniană şi uraniană. Se poate observa că ursul, „ca divinitate de pădure şi de munte, e legat de practicile tradiţionale atât de aspecte chtonice (retragerea în grote în timpul iernii şi revenirea o dată cu învierea naturii), cât şi de aspecte astrale (cunoaşterea semnelor cereşti, atribuţii uraniene). În credinţe şi practici, sacralitatea ursului întruchipează caractere bivalente, chtonian şi uranian, ca fenomene de sincretism provenind din străvechi mitologii”. În tradiţia românească, Moş Martin este mai degrabă folositor decât dăunător omului: influenţează în bine Ursitoarele la naşterea copilului; pruncii unşi cu untură de urs de moaşe cresc voinici şi sănătoşi; copilul bolnav de „sperietoare” este vindecat dacă se afumă cu păr de urs; bărbaţii „călcaţi de urs” primăvara nu-i mai doare spatele peste vară; sufletele oamenilor morţi erau întâmpinate, în nopţile de priveghi, de fantastice spirite ascunse sub măştile de urs etc. Adesea, dinţii Moşului se purtau ca talisman. Conform legendelor populare, Moş Martin ar fi fost, în vremuri imemoriale, un om obişnuit: morar sau păstor în satul său. În unele poveşti deşi este prezentat ca animal, are sentimente şi preocupări umane: iubeşte o femeie pe care o fură şi o duce la casa lui din pădure, este inteligent, îşi construieşte adăpost pentru iarnă (bârlogul), prevesteşte vremea friguroasă sau călduroasă etc. Un singur lucru nu ştie să facă: focul.

Surse:

Lucia Berdan, Totemism românesc

Ion Ghinoiu, Sărbători şi obiceiuri româneşti