În credinţele poporului român de pretutindeni, se consideră că în noaptea de trecere dinspre 29 spre 30 noiembrie ies sau umblă strigoii. Este o reprezentare a stării simbolice de haos, care precede creaţia, o noapte de spaimă.

Spiritele morţilor ies din morminte şi, împreună cu strigoii vii, se iau la bătaie pe la hotare, răspântii de drumuri şi prin alte locuri asemenea. Duelurile sângeroase cu limbile de la meliţe şi coasele furate din gospodăriile oamenilor se prelungesc până la cântatul cocoşilor, când spaţiul se purifică, duhurile morţilor se întorc în morminte, iar sufletele strigoilor vii revin în trupurile şi paturile părăsite fără ştiinţa lor.

Strigoii pot fi clasificaţi în mai multe categorii. Sunt strigoi vii şi strigoi morţi, strigoi rău-voitori şi strigoi fără intenţii rele.

Conform descrierii lui Ion Ghinoiu, strigoii vii sunt spirite ale oamenilor, femei sau bărbaţi, care îşi părăsesc trupurile noaptea, mai ales la Sântandrei (Andreiul de Iarnă, Noaptea Strigoilor), Sângiorz şi în alte împejurări. Cauzele pentru care numai o parte din oameni devin strigoi în viaţă sunt diverse: copiii născuţi cu coadă (o vertebră în plus), cu tichie, dintr-o legătură incestuoasă, al treilea copil din flori născut de o femeie etc. Mama comunica ea însăşi taina copilului născut strigoi, pentru ca acesta să-şi avertizeze copiii să-i împlinească fără greş practicile de destrigoire la moarte. Activitatea lor cea mai intensă este în Noaptea Strigoilor (29-30 noiembrie), când îşi părăsesc în somn corpul, ies din casă pe horn sau pe uşă, se rostogolesc de trei ori pentru a se întrupa într-un animal (lup, câine, pisică, porc, berbec, găină, broască), încalecă pe meliţe, butoaie, cozi de mătură pentru a merge în locuri numai de ei ştiute (între hotare, răspântii de drumuri, poieni din păduri), unde se întâlnesc cu strigoii morţi. Acolo redevin oameni, se bat cu limbile de meliţă, se zgârie, se rănesc, până iese învingător unul din ei, care le va fi conducător un an de zile. Se bocesc unii pe alţii, îşi vindecă pe loc rănile, se întrupează din nou în animale şi pornesc împăcaţi spre case înainte de primul cântat al cocoşilor. După cum consemnează Lucia Berdan, strigoii au o înfăţişare mixtă de oameni şi lupi, sunt cu alte cuvinte vârcolaci. Tipologia lor este foarte diversă, au şi puteri supranaturale (o lună sunt bărbaţi şi o lună sunt femei, ceea ce trimite la caracterul lor de iniţiaţi), pot lua mana câmpului, a laptelui, de aceea apar şi la Sângiorz. Tudor Pamfile descrie o asemenea apariţie feminină la Sângiorz, o strigoaică cu puteri deosebite, pe care el o numeşte Mânicătoarea, atestată în sudul ţării. Strigoii vii pot învia şi după moarte, arâtându-se în diferite forme.

Strigoii morţi sunt spirite ale morţilor care nu ajung în Lumea de dincolo din anumite motive: au fost strigoi în viaţă, au fost oameni obişnuiţi, dar li s-a greşit sau nu li s-au făcut rosturile la înmormântare. Ei se întorc printre cei vii, în special printre rudele apropiate, pentru a le provoca mari suferinţe: aduc moarte, boală, molime în animale, grindină. După locul unde apar şi relele pe care le aduc, strigoii morţi pot fi de apă şi de uscat, de vite şi de stupi, de ploi şi de foc. În cazul în care prezenţa strigoiului se consideră evidentă prin efectele produse de acesta (era auzit, visat, sau apăreau anumite semne pe mormânt), se procedează la descoperirea şi anihilarea lui prin diferite practici de dres sau de destrigoire. Dacă nu se fac acestea, se crede atunci că strigoii ies noaptea din morminte şi vin pe la casele lor, omoară oameni, sugrumă animale, zăngănesc lucrurile prin casă, apoi dispar după primul cântat al cocoşilor în zori. Ei sunt numiţi şi moroi, atunci când se fac din copii morţi nebotezaţi sau cu tichie (căiţă) pe cap. Strigoii morţi se mai fac din duhuri necurate (draci), din morţi neputreziţi, din fiare sălbatice (lupi, urşi), din animale domestice: pisici şi câini care au trecut peste mort. Spre deosebire de stafii, care se arată ca umbre, strigoii morţi se arată cu trup.

După ce se bat, strigoii se strâng la o casă pustie şi torc cânepă (fuioare) furată din sat, o ţes, o ghilesc, o croiesc şi fac din această cânepă cămăşi. Există în folclorul românesc poveşti cu strigoi în chip de flăcăi veniţi în şezătoare, care ademenesc fetele la casa (mormântul) lor, după cum există şi motivul epic universal al logodnicului strigoi (motivul Lenore), transpus poetic în balada românească Voica sau Călătoria fratelui mort.

În unele situaţii, strigoii se manifestă violent faţă de oamenii care nu-şi iau măsuri de protecţie: după cum consemnează Tudor Pamfile, când strigoii morţi nu au cu cine să se războiască, se duc pe la casele oamenilor unde încearcă să sugă sângele celor ce au nenorocul să le cadă în mâini. Pentru ca să nu se poată apropia de case, oamenii – fiind mai ales grija gospodinelor –, mănâncă usturoi în această seară, pe care îl folosesc şi pentru a se unge pe corp, precum şi marginile ferestrelor, uşilor şi hornului, locuri pe unde strigoii ar putea intra sau ieşi din casă.

Ar exista totuşi şi strigoi care nu doresc numaidecât să facă rău. După cum consemnează acelaşi cercetător, aceştia fac hori pe la răspântiile drumurilor, unde joacă cu străşnicie până la cântatul cocoşilor.

Majoritatea oamenilor se feresc cu teamă de aceste spirite care umblă libere în noaptea Andreiului de Iarnă, însă unii „mai tari” din fire le înfruntă, ba chiar le şantajează în folosul propriu. Noi vă recomandăm să apelaţi la ajutorul şi protecţia îngerilor de lumină şi al sfinţilor şi să folosiţi cu încredere usturoiul, ca mijloc de protecţie, căci după cum bine se spune în popor, Paza bună fereşte primejdia rea! 

Noaptea de Sântandrei nu este doar o noapte a strigoilor, de ea se leagă foarte multe semnificaţii, adânc înrădăcinate în tradiţie şi spiritualitate, care merită şi ele amintite: corespondenţa cu un străvechi An Nou dacic, deschidere a cerului prielnică pentru acte de divinaţie, mai ales de aflare a ursitului, sărbătoarea Păzitul Usturoiului, Ziua Lupului (Gădineţul Şchiop).

Informaţiile prezentate le puteţi găsi mai detaliat în:

Lucia Berdan, Totemism românesc

Ion Ghinoiu, Sărbători şi obiceiuri româneşti

Tudor Pamfile, Sărbătorile la români. Studiu etnografic