Gebeleizis sau Nebeleizis era Divinitatea Supremă a tracilor, fulgerul fiind una dintre armele pe care acesta le folosea.

El era reprezentat ca un bărbat chipeş, uneori cu barbă.

Gebeleizis provoca tunetele şi fulgerele.

În unele reprezentări acesta apare aşezat pe tron, iar în altele, în chip de călăreţ, având în mâna stângă un arc; un şarpe coboară spre capul calului. Mai este însoţit şi de un vultur cu corn. Vulturul ţine în cioc un peşte atunci când simbolizează singur Divinitatea amintită, iar în gheare are un iepure.

Acest zeu este stăpânul Cerului şi al Pământului, patronul aristocraţiei militare; el ar putea avea însă atribute Uraniene, solare. Zeul cel mare Gebeleizis mai este cunoscut şi sub numele de cavalerul trac Derzelas sau Derzis (alţii consideră cavalerul trac ca o apariţie mai târzie, un erou şi nu un Zeu).

Alteori Zeul apare în ipostaza de călăreţ luptător însoţit de un câine; el poarta o lance pe care o aruncă asupra unui porc mistreţ din fuga calului. Când nu este în ipostaza de luptător ori vânător el are trăsăturile unui călăreţ paşnic purtănd în mână o torţă ori un corn al abundenţei; uneori este reprezentat având trei capete (tricefal), asemenea câinelui însoţitor, alteori ca un Zeu binecuvântător, având primele trei degete ale mâinii drepte înălţate sau desfăcute iar celelalte strânse către podul palmei.

Apare în mărturiile epigrafice şi numismatice de la Histria şi Odesos (Varna) iar la Limanu (jud. Constanta) Derzelas apare calare, ca de altfel în ceramica de la Răcătău şi Zimnicea, tezaurele de la Bucureşti – Herăstrău şi Surcea (jud. Constanta).

Îl vom întâlni mai târziu în lumea antică la macedoneni – „călăreţul macedonean”, iar în Mitologia greacă sub numele de Zeus. Din Tracia, cultul lui Gebeleizis avea a pătrunde în Asia Mică prin secolul VII B.C., unde a fost asimilat de către armeni, devenind Divinitatea naţională a acestora, Vahagn sau zeul războiului, vestit pentru curajul cu care omora dragonii.

Vahagn era asociat cu trăsnetele şi fulgerele, fiind reprezentat ca un bărbat cu părul şi barba din flăcări, iar „ochii lui erau ca doi sori”. În sfârşit, Gebeleizis, sau cavalerul trac care se regăseşte în mitologia altor popoare ca Zeus sau Vanagh, a fost asimilat de către creştini drept… Sfântul Gheorghe!

Divinitatea supremă bărbătească a geto-dacilor, Gebeleizis, cunoscut mai târziu la tracii sub-Dunăreni sub numele, probabil grecizat, de Zbelsurdos, are o replică feminină, şi anume pe marea Zeiţă Bendis. Reprezentările vechi, descoperite în ultima vreme, ne-o înfăţişează sub chipul unei femei cu faţa rotundă, bucălată, cu pomeţii proeminenţi şi cu părul împletit în două cosiţe ori împărţit în două mari bucle ce-i încadrează faţa.

Să fie oare Zeiţa Bendis, cu cele două cosiţe blonde lăsate pe spate, precursoarea Ilenei Cosânzene din basmele de mai târziu ale românilor?

În anumite situaţii Zeiţa apare încadrată de două animale sacre cervidee sau de un cerb şi un şarpe. Marea Zeiţă Bendis era adorată de femeile trace, fiind Zeiţa Lunii, pădurilor şi… farmecelor.

La Costeşti a fost descoperit un cap al Zeiţei iar la Sarmizegetusa săpăturile au scos la iveală un medalion de lut ars (10 cm. în diametru şi 1,5 cm. în grosime), având un bust al Zeiţei cu tolba de săgeţi pe umăr; de asemeni, la Piatra Roşie s-a descoperit bustul ei din bronz, înalt de 14,7 cm. şi lat de 13 cm.

În afară de marele Zeu Gebeleizis şi marea Zeiţa Bendis, tracii au mai avut şi o Zeitate a focului şi vetrei, păzitoare a casei, respectiv Zeiţa Vesta (Hestia, Histia), în cinstea căreia casele tracilor se construiau dreptunghiulare, cu pereţii din piatră sau de lemn, podeaua din pământ bătătorit şi acoperişul “în două ape”.

Nu departe de Tartaria, în zona Crişurilor, au fost scoase la lumină şi urmele primelor locuinţe de suprafaţă datând din mileniul V B.C., deci cu o vechime de 7000 de ani!

Aceste tipuri de locuinţe, care se vor răspândi apoi în toata lumea, erau, se pare, rezultatul unui cult închinat acestei Zeiţe, pereţii având la început rolul de a proteja spaţiul sacru în mijlocul căruia se întreţinea focul aprins în vatră.

Mileniul IV B.C. nu a fost chiar unul norocos pentru noi, ne spun specialiştii, referindu-se la prăbuşirea punţii continentale ce lega Europa de Asia Mică, aceasta prăbuşindu-se sub apele Mediteranei, făcând loc unei mări noi, Marea Egee, şi generând o mulţime de insule mai mari sau mai mici.

Datorită existentei acestei punţi terestre de legătură, atât istoricii greci, cât şi alţii moderni au admis posibilitatea deplasării populaţiei trace din zona Pontico-Dunăreană spre sudul Peninsulei Balcanice şi de acolo, în Asia Mica, chiar în unele regiuni din jurul Mediteranei Răsăritene: Bytinia, Misia, Frigia, Troada, Lidia, etc. După cum se ştie, soarta acestor populaţii a fost diferită: unele s-au “rătăcit” printre alte seminţii şi s-au “pierdut” cu totul în marea groapă a Istoriei care se cheamă “uitarea” – hitiţii, de exemplu.

Alţii au dispărut la mari distanţe, cum este cazul troienilor, supravieţuitori despre care o legendă spune că Aeneas Tracul i-a călăuzit după “Apocalipsul” Cetăţii Troia până pe valea îngustă a Tibrului, unde aveau să preia în stăpânire cele şapte coline “eterne”, dându-le apoi nume tracice, “latine”.

Şi tot o legendă spune că, între timp, prin spaţiul Carpatic a apărut un cioban înţelept, Zalmoxis, care urma a prelua de la Zeiţa Hestia (sau Vesta) aşa-numitele „legi frumoase” – Codul Beleaginilor.

Sursa: NOI NU SUNTEM URMASII ROMEI – Dr. Napoleon Savescu

Preluat de aici.

În comuna Ruginoasa, din judeţul Iaşi, se mai păstrează, încă, un obicei desprins parcă de pe un tărâm barbar şi anume, ritualul bătăilor cu bâte, care se ţine de fiecare dată la cumpăna dintre ani, adică pe 31 decembrie şi dacă nu s-ar ţine se socoteşte că ar fi un semn rău pentru anul care vine.

Tinerii din Ruginoasa, împărţiţi în două tabere adverse, numite deleni şi văleni, adică cei din deal şi cei din vale, se adună în această zi în vatra satului, sub privirile localnicilor, care nu au dreptul să intervină în favoarea vreunei tabere, ori alta şi încheie anul printr-o bătaie cu ciomegele.

Cei declaraţi victorioşi au privilegiul de a-şi alege cele mai frumoase fete la balurile care urmează, iar potrivit celor spuse de bătrânii satului, cândva aveau un cuvânt de spus în adunările comunităţii şi chiar anumite drepturi asupra recoltelor.

Tradiţia se numeşte în graiul localnicilor Malanca şi este bine de ştiut că, deşi pare un obicei violent, nimeni nu este rănit, câştigătorii sărbătorind de fiecare dată victoria bătând cu măciucile în pământ.

Arătăm aici că un astfel de ritual exista în Egipt, în urmă cu 2.500 de ani, întrucât este descris de Herodot în cartea sa de căpătâi, Istorii, şi transcriem mai jos conţinutul lui pentru a înţelege mai bine de unde derivă Malanca de la Ruginoasa, numit în limbajul de ziar ,,festivalul bâtelor”.

Cei care se adună la Heliopolis şi Buto aduc numai jertfe. Dar la Papremis, ca şi în alte oraşe, alături de jertfe se fac şi slujbe religioase; la scăpătatul soarelui, câţiva preoţi îşi fac de lucru pe lângă statuia zeului, în timp ce alţii, cei mai mulţi, aşteaptă la intrarea templului cu ciomege de lemn în mână.

Alţi oameni, mai bine de o mie, stau învălmăşiţi în faţa lor de partea cealaltă şi rostesc rugăciuni, ţinând şi ei, fiecare, ciomege în mână. Statuia, care se află într-un mic chivot de lemn poleit cu aur, este dusă din ajun într-un alt sfânt lăcaş.

Cei câţiva preoţi, rămaşi lângă statuie, trag o căruţă cu patru roate care poartă chivotul cu statuia, iar ceilalţi, care aşteaptă în faţa propileelor, îi împiedică să intre în templu. Cei care stau şi se roagă (de partea cealaltă), sărind în ajutorul zeului, îi ciomăgesc pe ceilalţi, care se apără (la rândul lor).

Şi atunci să vezi încăierare cu ciomegele: îşi sparg capetele, ba, după câte cred eu, mulţi chiar mor din pricina rănilor. Egiptenii însă ziceau că nu moare nici unul.

Ceea ce se înţelege, din cele spuse de Herodot este că în spatele acestor ciomăgeli rituale se află un scenariu care reiterează momente din biografia unor zeităţi importante din panteonul egiptean, iar această informaţie poate conduce la a afla ceea ce semnifica cândva „bătaia” de la Ruginoasa. Se observă cum confruntarea dintre cele două tabere având ca miză intrarea statuii în templu, statuie ce era dusă din ajun într-un alt sfânt lăcaş, pentru ,,a se înnoi’’, am zice noi, era precedată de rugăciuni colective, amănunt ce ne face să ne întrebăm dacă numele de Ruginoasa al localităţii nu vine cumva de la rugă.

Bătaia cu ciomegele avea loc la egipteni între membrii aceleiasi comunităţi, cele două tabere fiind împărţite astfel: o tabără îi reprezenta pe cei din templu unde-şi avea locul de drept statuia zeului, o alta pe cei din afară. La Ruginoasa actanţii sunt vălenii şi delenii, reprezentanţi ai templului din deal şi templului din vale, într-unul fiind locul statuii ori un substitut al statuii, iar în celălalt sfântul lăcaş unde se exila statuia în ziua precedentă sărbătorii.

După cum scria Madeleine Biardeau, despre spaţiul religios vedic, mult asemănător celui getic, atunci când un ansamblu arhitectural cu funcţie sacră se află pe un deal, un ,,templu de sus’’ se opune în mod invariabil unui ,,templu de jos”.

Templul din deal conţine, de obicei, o reprezentare teribilă, înspăimântătoare, în schimb în templul din vale, care este mult mai frecventat de credincioşi, zeul este însoţit de o zeiţă, care îi poate fi soţie, soră sau mamă. De fapt tocmai despre un sanctuar comun mamă-copil ne vorbeşte şi Herodot, în prelungirea textului citat mai sus, pe care îl cităm mai departe pentru o cât mai corectă înţelegere:

Cei din partea locului povestesc că sărbătoarea se ţine din următoarea pricină: în acest templu locuia odată mama lui Ares Zeul, care, după ce crescuse departe de ea şi ajunsese la vârsta bărbăţiei, veni la templu să o vadă. Cum nu-l mai văzuseră până atunci, slugile mamei sale nu l-au lăsat să intre, ci l-au alungat. El însă, întorcându-se cu oameni dintr-un alt oraş, a bătut slugile şi a pătruns până la mama lui. De la această întâmplare se spune că se trage obiceiul bătăii cu ciomegele în ziua sărbătorii lui Ares.

Aşadar, Herodot ne informează în termeni destul de expliciţi că sărbătoarea era dedicată lui Ares – zeul războiului, informaţie importantă şi de la care trebuie pornit în încercarea de a înţelege evenimentul ritual, numit Malanca de le Ruginoasa.

Dacă avem în vedere şi faptul că istoricii antichităţii au arătat că Ares al grecilor nu este o zeitate autohtonă grecească ci ea a fost importată din Tracia, devine tot mai limpede că la Ruginoasa se păstrează, ca prin minune, după trecerea a mii de ani, un ritual dedicat zeului traco-geto-dac al războiului, iar spre această concluzie ne conduce nu doar similitudinea scenariilor după care se desfăşoară ci şi alte amănunte la care vom face în continuare referire.

Prin ricoşeu mitologia traco-geto-dacică este donatoare şi pentru mitologia romană, întrucât Marte al romanilor nu era decât o adaptare a lui Ares grecesc, iar faptul că zeul războiului s-a născut la geţi este consemnat şi de către Iordanes, aspecte asupra cărora vom mai reveni.

Mai întâi însă este necesar să înţelegem natura duală a zeului Ares, dată prin faptul că pe de o parte el patrona luptele, fiind deci o divinitate teribilă în stare să înfrângă şi să distrugă, iar pe de alta deţinea atribute legate de fertilitatea ogoarelor şi a femeilor, iar dansurile războinice ce îi erau dedicate vizau, de obicei ambele funcţii, nu întotdeauna înţelese de greci, aşa cum se întâmplă cu tot ceea ce este adus din afară. Probabil în aceste dansuri plugul era şi unealtă pentru arat şi armă de luptă ca şi la Balarama al hinduşilor şi cum se poate deduce şi din scenariul Căluşarilor, unde nu s-a observat încă faptul că imprecaţia Hălăşa!’, rostită între două figuri de dans înseamnă, în limba sanscrită, Plugul! (hălă).

Există un episod din biografia lui Ares, ca o parabolă la natura sa de zeu al fertilităţii, şi anume relaţia sa extraconjugală cu zeiţa frumuseţii, Afrodita, descoperită de Helios – Soarele, situaţie ce nu trebuie judecată prin prisma termenilor de moralitate, cu atât mai mult cu cât, în unele variante, Ares este chiar soţul legitim al Afroditei. Bătaia cu ciomegele în pământ a celor victorioşi în Malanca de la Ruginoasa ar trebui să semnifice trezirea pământului la un nou ciclu de vegetaţie, o nouă hierogamie între cerul pluvial şi Terra, îngemănare patronată şi asistată de sus de către Soare, întocmai cum Helios îi surprinde pe Ares şi Afrodita în îmbrăţişarea patului.

Cultul lui Ares în Grecia, de sorginte străveche, tracică, greşit înţeles de către greci îl prezintă la Trezena ca tată al amazoanelor, venerat împreună cu ele în acelaşi templu, iar la Tegeea el apare ca un zeu al femeilor, iar toate aceste abateri de la regulă par a se fi format în mediul traco-geto-dacic, înainte ca el să treacă în cultura elină arhaică şi clasică.

Iar dacă ar fi să căutăm un personaj din cântecele bătrâneşti ale românilor, cele autentice ce vin din străvechime, care dispune de calităţile de mai sus, ne putem opri la Manea din Toma Alimoş, cel cu măciuca nestrujită, numai din topor cioplită, deci un războinic.

Manea al câmpiilor

Stăpânul crângurilor

Drăgăstosul fetelor

Iubeţul nevestilor

În favoarea unei zeităţi getice cu nume provenind de la rădăcina man pledează resursele lingvistice ale limbii române unde avem atât mânia ca izbucnire violentă, cât şi mănos – rod bogat, calitate a pământului.

Că geţii nu numai că au avut o divinitate de tip Ares – Marte, dar că această divinitate le-a aparţinut lor de drept şi ca sorginte şi nu grecilor ori romanilor, o spune chiar istoricul Iordanes, citându-l de fapt pe Virgiliu, în lucrarea sa intitulată Getica:

Până într-atât au fost lăudaţi geţii, încât s-a spus că la ei s-a născut Marte, pe care fantezia poeţilor l-a numit zeu al războiului, de unde şi Virgiliu spune: Tatăl Gradivus, care ocroteşte ogoarele getice. Pe acest Marte geţii l-au adorat întotdeauna cu un cult sângeros (căci prizonierii ucişi erau jertfe ale lui), socotindu-l zeul războiului, care nu poate fi îmblânzit decât cu sânge omenesc.

Lui i se dedicau primele prăzi, lui i se atârnau de trunchiuri de copaci hainele luate de la duşman şi i se acorda mai multă pietate religioasă decât celorlalţi zei, fiindcă li se părea că divinizându-l pe el îşi divinizează propriul strămoş.

Acel copac consacrat Tatălui Gradivus al geţilor şi de care se atârnau prăzile de război trebuie să fi fost stejarul, pentru că el se mai numeşte la români şi grădun sau gorun, adică groaznicul, pentru că în limba sanscrită cuvântul ghora înseamnă groază.

În timpul lui Ştefan cel Mare şi Sfânt încă se mai păstra obiceiul getic de a i se aduce jertfe sângeroase zeului războiului, prin intermediul stejarului , pentru că, potrivit legendei numită Dumbrava Roşie, voievodul amintit a înjugat prizonierii la pluguri, a arat cu ei în locul animalelor, până la epuizarea lor fizică şi i-a pus să semene ghindă, iar faptul că pădurea de stejari care a răsărit ulterior a căpătat numele de la culoarea sângelui este cea mai bună dovadă a unui cult sângeros, păstrat în memoria colectivă peste milenii.

Dosarul lui Gradivus al geţilor este mult mai amplu şi nu ne propunem a-l epuiza aici, ceea ce ne interesează acum este a găsi acele corespondenţe care există dincolo de timp şi spaţiu geografic, cu elementele Malancăi de la Ruginoasa, ştiut fiind că anumite ritualuri se repetă pe diferite meridiane şi în diferite culturi ale globului.

Mai dăinuie sărbători unde au loc bătăi cu ciomege la unele popoare de pe continentul american, însă nu este clar dacă acest obicei provine de la populaţiile amerindiene ori el a fost transplantat de către coloniştii care au venit aici.

Însă cercetările au arătat, de fiecare dată, că mitologia getică era mai degrabă compatibilă cu cea vedică, întrucât spaţiul carpato-dunăreano-pontic a fost leagănul de formare a culturii arienilor, populaţie antică care a migrat apoi spre est, până pe teritoriul actualei Indii, iar a căuta să înţelegem zeul getic al războiului prin intermediul omologului său hindus ni se pare mai mult decât necesar.

Potrivit literaturii vedice, zeul războiului se numea Skanda şi, ca şi Ares al grecilor, el este fiul cuplului divin suprem, adică Shiva şi Parvati; se pare că Parvati nu l-a născut direct ci doar l-a adoptat, iar mitul naşterii lui Skanda, numit şi Kărttikeya merită prezentat întrucât el ne aminteşte de cuplul divin mamă-copil războinic din mitologia egipteană, povestit de Herodot.

Se spune că sămânţa procreatoare a zeului Shiva a ajuns în fluviul Ganga, unde tocmai atunci se scăldau cele şase frumoase Apsara, care întruchipau constelaţia Krittika, cunoscută de greci cu numele de Pleiade.

Aceste tinere curtezane cereşti au rămas însărcinate, născând apoi şase băieţi, care, printr-un act de magie, s-au unit într-un singur trup cu şase capete, 12 ochi şi 12 braţe, numit Karttikeya, după numele constelaţiei ce i-a fost doică, sau Dvadasalocana, adică cel cu 12 ochi.

Se observă că, după cum Apsarele întruchipând constelaţia Krittika se scaldă în Ganga, tot astfel Pleiadele grecilor sunt fiice ale lui Pleione, la rândul ei fiică a lui Oceanos, apa fiind elementul de legătură dintre cele două mituri despre aceeaşi constelaţie cerească.

Constelaţia Pleiadelor apare în Grecia, pe bolta cerească pe la începutul lunii mai şi apune pe la finele lui octombrie, iar perioada cât ea se află pe firmamentul ceresc corespunde cu anotimpul ploilor şi al furtunilor.

Însăşi numele lor de Pleiade şi al mamei lor Pleione vine de la geticul ploaie, pentru că ipoteticul latinism plovia, de la care se crede a deriva etimologic, nu a fost atestat. Pleiadele sunt o personificare a ploii, ploaia însemnând pentru hinduşi şi femeia fertilă şi anotimpul vară, anotimpul ploilor, adică pe limba sanscrită varsa, adică vara getică şi deopotrivă ceea ce se varsă din cer.

Aceste mituri provin dintr-o societate veche care îşi măsura anul prin două anotimpuri – iarna şi vara. Importanţa astrologică a Pleiadelor se explică în primul rând prin aceea că, în urmă cu cinci-şase mii de ani, răsăritul lor marca primăvara. Numele celei dintâi case astrologice din zodiacul chinezesc este Mao, adică Pleiadele. În Polinezia, ca şi în Peru, anul începea în ziua în care această constelaţie apărea din nou la orizont. În aceste două regiuni ale lumii, ca şi în Grecia antică, acest grup de stele era socotit ca veghind asupra agriculturii.

Refacem astfel, prin deducţie logică, o informaţie astăzi pierdută şi anume faptul că zeul getic al războiului era sărbătorit la început de an nou , la răsăritul pleiadelor, şi anume, primăvara, în urmă cu cinci-şase mii de ani, iar mutarea anului nou iarna a determinat şi mutarea ritualului pe 31 decembrie aşa cum se desfăşoară în zilele noastre la Ruginoasa.

În sprijinul acestei afirmaţii mai aducem încă un argument şi anume prezenţa unui animal patruped cu coarne numit Turcă în cadrul colindelor cetelor de feciori de an nou, care derivă dintr-o ispravă a lui Karttikeya şi anume omorârea demonului-bivol numit Taraka. În amintirea uciderii lui Taraka de către zeul victorios al războiului şi fertilităţii, deopotrivă, feciorii colindători de astăzi participă la uciderea Turcii, o moarte violentă, prin lovire cu ciomagul, înecare sau împuşcare (săgetare).

Am lăsat mai la urmă încercările de explicare a numelui de Malanca, sub care se păstrează astăzi sărbătoarea de la Ruginoasa, arătând aici că la mijloc poate fi o metateză de la Mancala, la rându-i o transcriere incorectă a lui Mangala, care nu este decât un alt nume al lui Karttikeya şi totodată numele planetei Marte în hinduism.

Nu ar fi singura dovadă că la geţi zeul războiului se mai numea şi Mangala, toponimul Mangalia o demonstrează.

Mai arătăm că, în ciclul Novăceştilor, se mai păstrează amintirea unui copil de ţâţă, de o putere uriaşă, abandonat de mama lui în adâncimi de codru, în sihla munţilor, cu un topor de fier de cincizeci de oca alături, ca jucărie şi armă de luptă:

În munţii Mohanului,

În codrii Catrinului,

La floarea vijdeiului,

Sub un fag cu vârfu înalt

Şi la poale înrotat,

Un copil mic e culcat,

De trei zile e născut,

Num-o dată ţâţ-a supt,

Mama sa l-a lepădat,

Căci nu s-a fost cununat,

Dar a pus pe lângă el

Un toporel mititel,

De cincizeci d-oca de fer,

Să se apere cu el!

Şi copilul, când durmea,

Şi suflarea-i ieşea,

Poalele de-a fagului

Spre-nălţimea vârfului

Ca de viscol se izbea,

Iar când sufletul-şi trăgea,

Poalele de-a fagului,

Spre faţa pământului,

Pân’ la gură-i ajungea

Ca şi Karttikeya, alăptat de cele şase apsara-pleiade, copilul de o forţă uriaşă, mânuind cu dezinvoltură un topor gigantic de cincizeci de kilograme, din cântecele novăceşti, după aducerea lui în cetate, este alăptat de mai multe femei, iar, după cum afirmă textul, treizeci nu-i ajung ca să-l sature.

Se află aici arhetipul copilului cosmic, alăptat de ploi, crescut departe de mama sa şi de tatăl său – cuplul divin suprem, şi care la un moment dat intră, printr-o împrejurare sau alta în cetatea cerească, pentru a-şi cunoaşte părinţii, iar momentul întâlnirii era sărbătorit de geţi printr-un ritual aparent violent, războinic, pe potriva atribuţiilor care-i revin zeului.

Mai întâi are loc o întâlnire cu tatăl patern, în ciclul de care vorbim, însuşi bătrânul Novac, iar această întâlnire are caracterul unei lupte, moment în care copilul grozav îi învinge pe rând pe locotenenţii tatălui – Gruia şi Ioviţă. Întâlnirea cu mama are loc mult mai târziu, după spusele lui Herodot (vezi paragraful de mai sus) care descrie ritualul de la Papremis (Egipt): zeul ajunsese la vârsta bărbăţiei, adică la majorat, vârstă pe care o au tinerii participanţi la bătaia cu ciomege de la Ruginoasa.

Este vârsta care face trecere de la copilărie la bărbăţie, când adolescenţii devin adulţi, având dreptul să ia cuvântul şi să-şi spună părerea în adunările săteşti ori să participe la războaie dacă le era predestinată o carieră a armelor şi, lucru foarte important, puteau să-şi întemeieze o familie.

Sunt două aspecte distincte în tot acest ritual: ascunderea pleiadelor de pe cer, din octombrie până în mai, echivala cu perioada când tinerii primeau o iniţiere războinică paternă, în spaţii retrase, în păduri, iar apariţia pe cer a pleiadelor însemna revenirea în societate, ca tineri maturi gata să cunoască femininul cosmic, indiferent că este vorba de mamă ori de viitoarea soţie, iar acest ultim aspect este întărit de declaraţiile bătrânilor din Ruginoasa cum că tinerii consideraţi învingători au dreptul să-şi aleagă cele mai frumoase fete.

Gheorghe ŞEITAN




Sursa: Kogaion

Crăciunul relevă numeroase reminiscenţe folclorice de ordin mitologic, deoarece este sinteza tuturor solemnităţilor, cutumelor, datinilor şi riturilor ciclului păgân al Sărbătorilor de Iarnă, consacrate cultului soarelui şi, totodată, cultului morţilor.

Numele de Crăciun provine de la indo-europeanul kro-cul, adică butuc.

Ca divinitate arhaică, Bătrânul Crăciun este înfăţişat printr-un strămoş de o vârstă nedeterminată, pe chipul căruia timpul a încremenit – o fizionomie de mască milenară. Imaginea lui simbolică face parte iniţial din galeria arheilor divini ce au instaurat a doua gerontocraţie fratriarhală după modalul primei, cea a Fârtaţilor.

Crăciun este o făptură sacră care simbolizează prin excelenţă tipul creator, în care toate se făceau şi desfăceau. În mitologia geto-dacă este reprezentat printr-un strămoş care simbolizează echilibrul elementelor în stadiul facerii lor, al începutului procesului celor necreate şi nedate în vileag. Pe pământ marchează ierofania timpului sacru în cadrul Solstiţiului de Iarnă, a capului de an sau răstimpul dintre doi ani.

Colindele

Colindele autohtone seamănă, în ansamblul lor, cu dharma indiana (adică cu legea nescrisă indiană), fiind, în epoca dacică, recitate în public.

Cercetări comparativ-istorice au fost întreprinse asupra conţinuturilor şi expresiei între colindele de Crăciun şi imnurile vedice. Cercetătorul lor a ajuns la concluzia că în străvechile colinde dacice s-au introdus elemente iudeo-creştine în ultimele trei secole ale erei noastre. După dânsul, „cuvintele de substrat din colind dezvăluie străvechimea lor“. El se referă la cuvintele din introducere sau din refrenele unor colinde de Crăciun : „C-aşa-i legea din bătrâni,/ din batrâni, din oameni buni,/ să se dea la sânt Crăciun/ un colac şi-un vinat bun (G. Pogor, Despre Colinde)”.

Crăciunul şi cultul solar

Între cultul strămoşilor şi moşilor ca divinităţi domestice ale căminului şi spiţelor de neam şi cultul Soarelui există o corelaţie mitică străveche, care în forme evoluate s-a menţinut până în pragul secolului al XIX-lea.

Cultul strămoşilor şi moşilor s-a îngemănat treptat cu cultul Soarelui, astfel încât mitologia gerontolatrică a devenit cosubstanţială cu mitologia solară.

Crăciunul cuprinde în el elemente semnificative din cultul Soarelui. Cele mai însemnate probe pentru aceasta sunt:

1) arderea butucului în noaptea de Crăciun;

2) datina roatelor de foc cărora li se dau drumul pe costişă în noaptea de Crăciun;

3) focurile care se fac în dimineaţa de Crăciun;

4) colacii de Crăciun care imită forma Soarelui.

Crăciun şi cultul bradului

Între bătrânul zeu Crăciun şi bradul sacru, relaţia este foarte veche, anterioară erei noastre. Pomul de Crăciun este un brad împodobit, substitut al zeului adorat în ipostază fitomorfă, care moare şi renaşte la sfârşit de an, în preajma Solstiţiului de Iarnă, sinonim cu butucul de Crăciun. Pomul de Crăciun s-a suprapus peste un mai vechi obicei al incinerării butucului (zeul mort) în noaptea de Crăciun, simbolizând moartea şi renaşterea divinităţii şi a anului la Solstiţiul de Iarnă.

Bibliografie: Romulus Vulcănescu, Mitologie Română. Adaptarea: Societatea Gebeleizis.


Preluat de pe Thracia.

CRĂCIUN, zeu solar indo-european, specific teritoriilor locuite de traco-daci, similar zeului roman Saturn şi zeului iranian Mithra. Determinativul de “moş” indică vârsta zeului adorat, care trebuie să moară şi să renască împreună cu timpul calendaristic la Anul Nou. Divinitatea se naşte împreună cu timpul la Solstiţiul de Iarnă, trăieşte 365 de zile, îmbătrâneşte şi moare pentru a renaşte la începutul anului următor. În Calendarul Păgân vârsta zeităţilor este apreciată prin numărarea zilelor de la naşterea Anului, numit la Solstiţiul de Iarnă An Nou. Crăciun este un personaj cu trăsături bivalente: are puteri miraculoase, specifice zeilor şi eroilor din basme, dar şi calităţi şi defecte specifice oamenilor. Ca persoană profană, este un om bătrân, un pastor bătrân cu barba de omăt, vecin cu Moş Ajun, fratele său mai mic.

Sursa: Thracia

Deşi aprinderea rituală a focurilor nu este legată numai de marcarea scurgerii sezonale şi anuale a timpului, constatăm că majoritatea ocaziilor când au loc aceste spectaculoase ceremonii sunt concentrate la solstiţii (Sânziene, sărbătorile de iarnă), echinocţii (Blagoveştenie, Măcinici – sărbătoare populară care coincidea, până la reforma calendarului din anul 1924, cu echinocţiul de primăvară – Lăsatul Secului, Florii, Joimari, Paşte – sărbători echinocţiale mişcate de sărbătoare mobilă a Paştelui), la schimbarea anotimpurilor (Sângiorz, Sâmedru).

Aflându-se la jumătatea distanţei dintre ecuator şi polul nord (paralela de 45º latitudine nordică intersectează aproximativ centrul ţării), România are ierni aspre, bine marcate climatic şi meteorologic şi veri când Soarele nu reuşeşte întotdeauna să coacă suficient recoltele din zonele carpatice şi subcarpatice. De aceea, semnificaţia calendaristică a focurilor rituale la latitudinea noastră geografică capătă mai mare greutate decât în zonele mediteraneene, tropicale şi subtropicale unde prin căldura şi insolaţia excesivă, Soarele este considerat uneori distrugător al recoltelor. Locul Soarelui în obiceiurile şi tradiţiile populare din zonele temperate, polare şi subpolare este luat în zonele tropicale, subtropicale şi, în parte, în zonele mediteraneene de către Lună. Persistenţa calendarelor lunare la unele popoare care trăiesc în zonele aride şi călduroase nu este străină de trăsăturile specifice ale climatului.

Aprinderea focurilor la solstiţii, echinocţii şi la marile schimbări ale anotimpurilor (iarnă – vară la Sângiorz, vară – iarnă la Sâmedru) sunt probe sigure că strămoşii noştri efectuau observaţii astronomice pentru a-şi fixa, în raport cu aştrii, principalele sărbători.

Deşi Soarele pare slăbit la solstiţiul de iarnă (ziua şi insolaţia cea mai mică din întreg anul), optimismul, bucuria şi entuziasmul oamenilor se dezlănţuie întrucât din această zi astrul începe să-şi recâştige puterile pierdute, dovedindu-şi astfel invincibilitatea. Focul solstiţial poate fi considerat o încercare a oamenilor de a ajuta Soarele, sprijinindu-l în urcuşul său pe cer. Astfel are loc aprinderea focului în momentul în care lumina marelui astru începe să crească.

Până de curând muscelenii obişnuiau „să îngroape Anul Vechi”, pe dealuri, în jurul focului, iar în Oltenia colindătorii să scarmene cu beţele în focul de pe vatră în timpul colindatului. Sărbătorile de iarnă oferă numeroase prilejuri pentru aprinderea focurilor rituale: Crăciun, noaptea de Anul Nou, dimineaţa zilei de Anul Nou, Bobotează. Uneori se afumă vitele, iar alteori se sare peste focuri. Probabil că numai frigul şi condiţiile meteorologice nefavorabile au decis ca unele focuri rituale de la solstiţiul de iarnă să aibă loc în casă, unde se ard lemne (buturugi) netăiate cu securea, amplificând caracterul de sărbătoare familială şi domestică, în puternic contrast cu focurile aprinse la solstiţiul de vară, în afara locuinţelor, în spaţii deschise.

Aprinderea focurilor, mai ales în cazul sărbătorilor solstiţiului de iarnă, presupune şi stingerea lor rituală. Stingerea luminilor la miezul nopţii din pragul Anului Nou însumează numeroase practici şi credinţe arhaice ce simbolizau la cei vechi haosul şi moartea Anului Vechi, fără de care nu ar fi posibilă naşterea Anului Nou.

Informaţiile prezentate pot fi verificate în Ion Ghinoiu, Sărbători şi obiceiuri româneşti.

Vă propun cu această ocazie un articol mai vechi, care mi-a fost refuzat pentru publicare în Monitorul adolescenţilor, pe pretext că data de 8 decembrie, când apărea suplimentul, era posterioară datei de 6 decembrie… Măi să fie…

De la Nicolae la Vasile

În seara dinspre 5 spre 6 decembrie toţi copiii de pe plaiurile mioritice îl aşteaptă nerăbdători pe moş Nicolae să le aducă daruri, dimineaţa găsindu-le în pantofi sau în şosete. Aşa s-au petrecut lucrurile şi în acest an, acest obicei străvechi fiind încă respectat. Dar care sunt semnificaţiile şi ce alte ritualuri mai au loc la sat cu această ocazie? Ia să vedem…

După perioada de la Ovidenie şi pînă la Sfîntul Andrei, cînd se apăra casa de rău, sărbătoarea de Sfîntul Nicolae prefigurează victoria binelui asupra răului, a luminii asupra întunericului. În tradiţia populară românească, Sînnicoară sau Sfîntul Nicolae este descris ca un moş cu barbă albă, ninsoarea în ziua lui sugerînd că acesta îşi scutură barba. De asemenea, el are putere divină asupra apelor, fiind protectorul corăbierilor; din acest motiv este asociat uneori cu luntraşul care trece sufletele oamenilor peste apă spre lumea de dincolo. În ceea ce priveşte calitatea sa de „dăruitor”, aceasta are rolul de a plasa sub bun augur începutul unui nou ciclu temporal, cel al iernei.

Cu această ocazie a trecerii într-un nou anotimp, percepută ca timp sacru, au loc pomene şi praznice, în scopul de a-i cinsti, pomeni şi îmbuna pe cei morţi. Bărbaţii duc lumînari la biserică şi dau liturghii, în timp ce femeile duc colivă, colivă ce poate fi folosită în rituri de divinaţie. Astfel, fetele nemăritate opresc colivă din ziua de Sfîntul Nicolae (6 decembrie), pe care o pun la icoane, urmînd ca în seara dinspre Sfîntul Vasile (1 ianuarie) să pună această colivă înaintea unei oglinzi, pe masă, alături de două lumînări şi o sticlă cu vin sau cu apă. După aceasta se închină Maicii Domnului, rugînd-o să le arate ursitul, apoi se culcă fără să vorbească cu nimeni. Imediat ce se trezesc din acest somn iniţiatic, fetele trebuie să păstreze în continuare taina şi tăcerea sacră, mergînd direct la oglindă. Continuînd ritualul şi uitîndu-se într-o parte şi într-alta a oglinzii, vor vedea pe cel menit să le fie soţ plimbîndu-se.

De altfel, o calitate a moşului constă în faptul că el le aduce ursitul fetelor sărace şi le înzestrează pentru a se mărita, aspect ce apare şi în basmele şi poveştile populare. În plus, tot el este cel care-i ajută pe cei săraci care nu pot îndeplini ritualul botezului. De aceea, el este numit în popor, pe lîngă „dăruitorul nevăzut”, şi „bunul şi milostivul” sau „bogatul şi milostivul”, motiv pentru care în alte culturi atribuţiile sale se confundă cu cele ale lui Moş Crăciun, rezultînd astfel şi noul apelativ pentru acesta din urmă, în loc de Father Christmas, Santa Claus (Klauss).

În fine, toate aceste acte de dărnicie făcute cu ocazia Moşului au rolul de a aduce abundenţă în noul ciclu temporal şi de a îmbuna natura, animalele, zeii şi sufletele morţilor în perioada care va urma.

Mădălina Iacob

[teoretic:] Joi, 8 decembrie 2005, Monitorul Adolescenţilor

Articolul apare şi aici.


Sântandrei este o mare divinitate dacică, peste care a fost suprapus „Sfântul Apostol Andrei”. Numele original al zeului dacic s-a pierdut, însă s-au păstrat tradiţiile legate de această sărbătoare. Este vorba despre o importantă divinitate precreştină, personificare a lupului. Noaptea de Sântandrei (29-30 noiembrie) şi ciclul de reînnoire a timpului, care coincid cu perioada calendaristică a Dionisiacelor Câmpeneşti şi cu fermentarea vinului în butoaie la popoarele tracice, păstrează numeroase urme precreştine.

Până la începutul secolului al XX-lea se organizau în Colinele Tutovei, în această noapte, petreceri de pomină ale tinerilor, asemănătoare cu Revelionul. Pentru a fi feriţi de acţiunea malefică a moroilor şi strigoilor, tinerii camuflau şi ungeau cu mujdei de usturoi ferestrele şi uşile casei unde se desfăşura petrecerea înainte de lăsatul serii. De altfel, sărbătoarea se numea, local, Noaptea Strigoilor, timp nefast, când strigoii vii îşi părăsesc trupurile fără ştirea lor, iar strigoii morţi ies din sicrie, morminte şi cimitire pentru a provoca suferinţe oamenilor, pocesc şi sug sângele celor vii, leagă sau iau puterea bărbaţilor, strică taurii, răspândesc molimele, fură sporul vitelor, se joacă cu lupii şi urşii etc. În acest timp, petrecerea tinerilor în vatra satului, numită şi Păzitul Usturoiului, era în toi.

Fetele aduceau câte trei căpăţâni de usturoi, le puneau laolaltă într-o covată pentru a fi păzite de o bătrână la lumina lumânării. Complet izolaţi de lumea din afară, stăpânită de forţele malefice, tinerii se distrau, cântau, jucau, beau, adesea peste măsură, mâncau, glumeau, ca la un adevărat revelion. Este de remarcat faptul că această izbucnire de bucurie se desfăşura chiar în postul Crăciunului. Dimineaţa, pe lumina zilei, tinerii ieşeau în curtea casei unde covata cu usturoi era jucată în mijlocul horei de un flăcău. Se împărţea usturoiul şi, în mare veselie, se întorceau pe la casele lor. Începea un nou an. Usturoiul privegheat se păstra ca ceva sfânt, la icoană, şi se folosea peste an ca leac pentru vindecarea bolilor, pentru prinderea farmecelor şi descântecelor ş.a.

La cei vechi, moartea şi renaşterea divinităţii adorate şi deci a timpului anual cu care aceasta se confunda, era adeseori substituită de un sacrificiu sacru (pom, animal, pasăre, om şi chiar a unui obiect însufleţit simbolic). Un obicei care atestă suprapunerea sărbătorii Apostolului Andrei peste Anul Nou dacic este cel atestat la românii din Transnistria, numit Bocetul Andreiului. Fetele, după confecţionarea unei păpuşi din cârpe, numită Andreiu, substitut al anului vechi, o aşezau pe laviţă (pat) ca pe un mort şi o jeleau. După părerea etnografilor, ar lipsi marele sacrificiu, jertfa rituală a animalului care personifică divinitatea, specifică oricărui început de an. Este posibil ca una din tradiţiile care a migrat de la Anul Nou dacic la Anul Nou contemporan, celebrat la solstiţiul de iarnă, să fi fost sacrificiul (stupid al) porcului. De altfel, unul din numele purtate de lup în zilele lui de celebrare, gădineţ, în special la Filipi, când începe împerecherea pentru înmulţire, este purtat şi de porcul tânăr, numit popular şi godin, godineţ.

Perioada calendarului popular cuprinsă între 14 noiembrie şi 7 decembrie, care adună laolaltă numeroase sărbători, obiceiuri, acte rituale şi practici magice dedicate lupului, este identificată, pe criterii etnologice, cu Anul Nou dacic. Multe din tradiţiile unor străvechi începuturi de an, precum Anul Nou agrar, celebrat primăvara, la Baba Dochia, şi Anul Nou dacic, celebrat toamna târziu, au migrat de-a lungul secolelor la solstiţiul de iarnă, unde sărbătorim azi Crăciunul, Anul Nou contemporan. Datele calendaristice ale sfinţilor moşi (Moş Crăciun, Moş Ajun, Moş Nicolae, Moş Andrei, Moş Martin) şi babă (Baba Dochia) indică în calendarul popular începuturi preistorice de an sau anotimpuri. Divinităţile ajunse la vârsta senectuţii sunt praguri ale timpului care marchează, simbolic, moartea anului vechi şi renaşterea anului nou. Sfinţii bătrâni, zei şi zeiţe ale Panteonului carpatic, au fost înlocuiţi de generaţia sfinţilor creştini, care le-au împrumutat nu numai locul (zilele) de celebrare, ci şi vârsta şi, în parte, atribuţiile. Din acest motiv calendarul popular românesc este populat de o lume fantastică de sfinţi îmbrăcaţi în haine precreştine (Sângiorz, Sântoader, Sântandrei etc.) şi de zei îmbrăcaţi în haine creştine (Crăciun). Spre deosebire de Anul Nou contemporan, unde apar Moş Ajun şi Moş Crăciun (24 şi 25 decembrie), reprezentări mitice care sugerează prin vârsta înaintată apropierea timpului morţii şi renaşterii după 365 de zile, 366 de zile în anii bisecţi, peste Anul Nou dacic au fost plasaţi alţi moşi, Moş Andrei (30 noiembrie) şi Moş Nicolae (6 decembrie), iar peste Anul Nou agrar o babă, Baba Dochia (1-9 martie, Zilele Babei Dochia).

Apariţia celor doi sfinţi-moşi, Moş Andrei şi Moş Nicolae, începutul iernii şi punerea în mişcare a haitelor de lupi sunt semne evidente de îmbătrânire şi degradare a timpului calendaristic. Ordinea se deteriorează neîncetat, ajungând în noaptea de 29 spre 30 noiembrie, în Noaptea Strigoilor, la starea simbolică de haos, cea de dinaintea creaţiei.

O importantă zi a lupului este fixată de tradiţie pe data de 30 noiembrie. În această zi lupul îşi poate îndoi gâtul ţeapăn, devine şi mai sprinten, astfel că prada, indiferent că este animal domestic sau om, nu mai are scăpare. Ca urmare, acum trebuia să se ia măsuri suplimentare de pază a vitelor şi să se efectueze diverse practici magice de apărare împotriva lupilor. Se considera că nici un alt moment al anului nu era atât de prielnic pentru transformarea oamenilor în pricolici, oameni cu înfăţişare de lupi sau câini, ca în ajunul şi în ziua de Sântandrei. Spre deosebire de vârcolaci care călătoresc prin văzduh, pricolicii se deplasează pe pământ. De asemenea, ei nu se întrupează în vietăţi sfinte (arici, oaie, cerb, porumbel, rândunică, albină), ci în lup, câine, porc, cal, bivol, pisică, şarpe sau broască.

Pentru pericolul ce l-ar fi adus strigoii, pricolicii şi lupii la Sântandrei, practicile de prevenire şi apărare erau asemănătoare cu cele efectuate la Sângiorz. Informaţiile etnografice nu atestă însă la Sântandrei aprinderea focurilor, fumigaţiile, stropitul şi scăldatul cu apă, strigătele şi producerea zgomotelor, pomenile pentru îmbunarea morţilor ieşiţi din morminte şi altele. Lipsesc, în general, practicile active de alungare a spiritelor malefice; alimentele rituale şi ungerea cu usturoi, ascunderea coaselor şi a limbilor de meliţă sunt mai mult acţiuni de apărare pasivă. Forţelor malefice nu li se declara război deschis, ca la Bobotează, Sângiorz, Joimari, Sânziene, întrucât şansa de izbândă era minimă în condiţiile în care puterea aliaţilor, întunericul şi frigul, creştea neîncetat până la solstiţiul de iarnă.

Motivele pentru care dacii şi-au ales ca totem lupul şi nu un alt animal, de pildă pe cel mai puternic dintre ele, ursul, sunt lămurite, în parte, de bogatul material etnografic românesc. Locuitorii satelor de munte, cei care au de-a face cu lupul, spun că la vederea lui simţi că ţi se ridică părul măciucă pe creştetul capului, în vreme ce sperietoarea fii cuminte că vine lupul este obişnuită pentru copiii neascultători. Într-adevăr, la latitudinea geografică a României lupul este cea mai feroce fiară.

După credinţele populare, în această perioadă calendaristică bogată în celebrări dedicate lupului, începe adevărata iarnă. Cu atât mai mult cu cât ciclul sărbătorilor cuprinse între 14 noiembrie şi 7 decembrie, deşi concentrează numeroase elemente rituale specifice unui scenariu de renovare a timpului, nu este legat de un sezon sau un an economic (agrar, pastoral), este evident că acest scenariu ritual ţine de un strat de credinţe foarte vechi.

Informaţiile sunt preluate din Sărbători şi obiceiuri româneşti de Ion Ghinoiu.