Religia Geto-Dacilor

Geto-dacii credeau că spiritul omului e nemuritor, trupul fiind o împiedicare pentru suflet de a se bucura de nemurire, de aceea trupul biologic nu are nici un preţ, poftele trupeşti fiind ignorate cu desăvârşire.

În război, un geto-dac trebuia să învingă sau sa moară luptând, de preferat cu o armă în mână, asemeni triburilor germanice, în care, spre exemplu, un viking ajungea în Valhalla alături de Odin unde sta cu el la masă, daca murea cu sabia în mână.

Nu există absolut nici un regret asupra morţii la geto-daci, din contra, sufletul celui decedat într-un mod războinic se înalţă către Cer, spre Zalmoxis, stăpanul nostru şi părintele nostru Ceresc Universal.

Un geto-dac nu poate dobândi nemurirea spirituală daca nu renunţă la poftele trupeşti, cum ar fi alcoolul, drogurile, carnea sau sexualitatea de grup ritualică, cum, de pildă, tracii sudici din Balcani, vecini ai grecilor, fiind influenţaţi de către osirism prin greci (Osiris – Dionysos - Sabazius), practicau diverse culte chtoniene şi aveau ritualuri orgiastice (sexul in grup), care îi duceau la extaz, şi foloseau anumite droguri halucinogene, cum ar fi ciuperci fermecate sau diverse plante, apoi se îmbătau în onoarea zeului lor suprem, pe care îl numeau Sabazius şi care nu era decât un Dionysos luat de la greci, iubitor de vin.

Acest Dionysos – Sabazius, spurcat de egipteni prin greci, a înlocuit adevărata religie pur uraniana a tracilor sudici, ei la început adorând aceiaşi divinitate urano-solară ca şi fraţii lor de la nord de Oceanos Potamos, geto-dacii, care aveau credinţe total opuse despre viaţă şi nemurire, specifice nordului.

Aşadar, geto-dacii vor fi de esenţă divină ei înşişi, asemeni zeilor.

La ce folos pentru un geto-dac să se “distreze” în viaţa biologică foarte scurtă, când nemurirea lui era legată de Cer şi de Zalmoxis, prin moartea trupească şi eliberarea sufletului din “temniţă” el putând ajunge la zeul suprem?

Zalmoxis reprezintă Cerul, masculinul, de unde sămânţa vieţii a pornit pe femininul Pământ, fecundându-l, astfel înfăptuind viaţa.

Cerul senin este chipul Zeului, iar vremea rea reprezintă ameninţarea şi încercarea unor elemente negative de a tulbura liniştea oamenilor, de aceea geto-dacii trag cu arcul cu săgeţi spre Cer, alungând norii care ascund şi întunecă faţa zeului.

Simbolul urano-solar al lui Zalmoxis

Având o religie pur uraniană cu puternice elemente solare ca explicaţie, geto-dacii adoră pe Zalmoxis pe munţii cei înalti, acolo unde se avântă doar vulturii şi unde doar urletul războinic al lupilor carpatini îşi face simţită prezenţa, Cerul răsunând la strigătele lor către Zeu.

Templul şi palatul lui Zalmoxis se află în vârful muntelui, într-o peşteră, cum din cele mai vechi timpuri minoice fusese adorat Zeul Trăsnetului / Fulgerului, al Securii Duble, într-o peşteră din muntele Ida.

Zalmoxis / Zamolxis - Zeul Securii Duble

Marele Preot al geto-dacilor, care locuieşte în varful Kogaionului (Muntele Sfânt), se coboară la oameni foarte rar, doar atunci când are de dat vreo poruncă pentru curăţirea de păcate sau diverse învăţături spirituale.

Regele geto-dacilor, fiind stăpân doar asupra trupurilor supuşilor săi, nu are putere asupra sufletelor oamenilor, doar Marele Preot având această atribuţie, însuşi reprezentantul suprem al puterii sacerdotale fiind de esenţă divină.

Puterea politico-militară şi cea sacerdotală nu se amestecă.

Odată la patru ani, sau câteodată la cinci, naţiunea geto-dacă aduce zeului suprem o jertfa umană, constând într-un băiat ales dintre cei mai viteji şi curaţi dintre geto-daci.

Acesta va fi aruncat de către preoţi în trei lănci înfipte în pământ, cu vârfurile spre Cer, fiind nevoie ca tânărul să moară înfipt în cele trei lănci.

Acest ritual se face în vârful muntelui cel sfânt Kogaion / Kogaionon.

Daca tânărul jertfit întru cinstea zeului nu moare repede, şi fără să atingă pământul, este semn rău, iar acest ritual se repetă până când va fi împlinit cum se cuvine.

Sufletul tânărului, odată eliberat din temniţa trupească, sângele defunctului atingând solul, va merge către Cer, spre Zalmoxis, şi apoi dacii vor fi bucuroşi că sunt legaţi din nou de Zeu prin acest ritual sfânt.

Spiritul celui mort în acest ritual se înalţă către Cer pe un pod de curcubeu, ca la germanici, când sufletul războinic al unui Viking ajungea în Valhalla cea din Cer tot pe un pod de curcubeu.

Iată cum ne relatează Herodot acest ritual barbar:

„Unii din ei primesc porunca să ţină trei suliţe (cu vârful în sus), iar alţii apucând de mâini şi de picioare pe cel ce urmează să fie trimis la Zalmoxis, şi ridicându-l în sus, îl azvârl în suliţe. Dacă – străpuns de suliţe – acesta moare, geţii socot că Zeul le este binevoitor. Iar dacă nu moare, aduc învinuiri solului, zicând că e un om ticălos şi, după învinuirile aduse, trimit un altul, căruia îi dau însărcinări încă fiind în viaţă”.

Participanţii la ceremonie înconjurau locul jertfei şi se prindeau în dansul TIA-RANTOS, care începea cu un ritm grav, oracular. În acest timp, marele preot rostea incantaţia rituală de primire a solului în Ceruri:

EV ME ALKYN MEGER VATEAS IAP POL ARCO-DA-BARA?

NALAXIS DA VAISTRO!

NANIS, VET EV SORN!

LA HIMAI PHILIP LAXIN! CORYVIN DAS !

Cine se înalţă la mine (la noi), gonindu-şi calul peste Podul-de-Foc (Curcubeu)? Ferice de voi! Stapâne, sună din corn! Din ceruri belşugul (ploaia) să curgă! Domnul e mare !

Textul getic se află încrustat pe o piatră meteoritică – aşadar cerească! – descoperită în ruinele cetăţii de la Corbi (jud. Argeş). În momentul morţii pământene a mesagerului get, Marele preot striga: DOBEROS DABEIS, Cel Curat s-a înălţat.

Atunci participanţii la ceremonie repetau şi ei spusele marelui preot şi accelerau ritmul dansului. De la străvechiul strigăt de bucurie al dansatorilor – DOBEROS DABEIS – s-a ajuns, prin etimologie populară, la strigătura românească Două fire, două paie, / Ia Ciuleandra la bătaie!

Vechii istorici greci numeau pe Zalmoxis şi Gebeleizis, ambele variante reprezentând acelaşi Zeu.

Aici avem de-a face cu un Henoteism, după cum a spus şi Vasile Pârvan, un singur zeu absolut fiind numit în mai multe feluri, cum de pildă şi ceilalţi traci numeau zeul suprem Zeus, Apollo, Asclepios ori Sabazius, el fiind acelaşi zeu străvechi indo-european nordic, uranian.

Zeul suprem la geto-daci nu avea nevoie de un nume propriu, ci doar de atribute explicative ale puterii sale absolute şi infinite, la nivel universal.

Speculaţiile rău intenţionate de mai târziu ale grecului Strabo cum că Zalmoxis, ca profet, ar fi fost sclavul lui Pythragoras, sunt simple fantezii.

Articol scris de Kogaion